Voi continua să pictez al doilea tablou, dar știu că nu-l voi termina niciodată. Tentativa a eșuat și nu există o dovadă mai bună a acestei înfrângeri, să-i spunem eșec sau imposibilitate, decât foaia de hârtie pe care încep să scriu: ba chiar, într-o zi, mai curând sau mai târziu, mă voi preumbla între primul și al doilea tablou, iar apoi voi reveni la scrierea aceasta, sau voi sări peste etapa intermediară, voi întrerupe un cuvânt ca să mă duc să trag încă o tușă de penel pe pânza portretului pe care l-a comandat S., sau pe celălalt, paralel, pe care S. Nu-l va vedea. În ziua aceea nu voi ști mai mult decât știu azi (că ambele portrete sunt inutile), dar voi putea hotărî dacă a meritat să mă las ispitit de o formă de exprimare care nu e a mea, deși această ispită înseamnă, la urma urmelor, că nu era a mea, de fapt, nici forma de exprimare pe care am folosit-o, utilizat-o până acum, atât de sârguincios, de parcă aș fi urmat regulile rigide ale vreunui manual. Nu vreau să mă gândesc, deocamdată, la ce voi face dacă și scrierea aceasta va da greș, dacă, din momentul acela, pânzele albe și foile albe vor fi pentru mine o lume care gravitează pe o orbită situată la milioane de ani-lumină, unde nu voi putea să trasez nici cel mai mic semn. Dacă, pe scurt, va fi o lipsă de onestitate simplul gest de a pune mâna pe un penel sau pe un pix, dacă, din nou pe scurt (prima dată n-a ajuns să fie), va trebui să-mi refuz mie însumi dreptul de a comunica sau de a mă comunica, pentru că am încercat și am dat greș și nu vor mai exista alte ocazii.
Doar clienții mei mă apreciază ca pictor. Nimeni altcineva. Criticii spuneau (pe vremea când vorbeau despre mine, pe scurt și acum mulți ani) că sunt întârziat cel puțin cu o jumătate de secol, ceea ce, în fond, înseamnă că mă aflu în acel stadiu larvar dintre concepție și naștere: ipoteză umană fragilă, precară, întrebare incomodă, ironică despre ce voi face când voi fi. „Urmează să mă nasc.” Uneori am stat și am reflectat asupra acestei situații, care, tranzitorie pentru toată lumea, la mine a devenit definitivă, și observ în ea, spre deosebire de ceea ce, poate, ar fi de așteptat, o anume muchie stimulativă, dureroasă, da, dar plăcută, lamă de cuțit pe care o pipăim cu prudență, în timp ce amețeala unei provocări ne face să apăsăm buricele vii ale degetelor pe certitudinea tăișului. Asta simt (cel puțin într-un mod nedefinit, fără lame și fără burice vii) când încep un nou tablou: pânza albă, netedă, încă nepreparată, e un certificat de naștere încă necompletat, unde eu cred (conțopist la o stare civilă fără arhive) că voi putea scrie date noi, filiații diferite care să mă smulgă, pentru totdeauna, sau cel puțin pentru un ceas, din această incongruență de a nu mă naște. Înmoi penelul și-l apropii de pânză, împărțit între siguranța regulilor învățate din manual și ezitarea în privința a ceea ce voi alege să fiu. Apoi, bineînțeles dezorientat, legat zdravăn de condiția de a fi cine sunt (nefiind) de atâția ani, las să curgă o primă tușă de penel și în aceeași clipă sunt dat de gol în fața propriilor mei ochi. Ca în desenul acela celebru de Bruegel (Pieter), apare în spatele meu un profil tăiat ca din topor și aud glasul spunându-mi, încă o dată, că încă nu m-am născut. Dacă mă gândesc bine, sunt destul de onest ca să n-am nevoie de glasuri de critici, de experți, de cunoscători. În timp ce transfer meticulos proporțiile modelului pe pânză, aud o anume șoaptă a mea interioară insistând că nimic din ceea ce fac eu nu e pictură. În timp ce schimb pensula și fac cei doi pași înapoi care-mi permit să încadrez mai bine și să descâlcesc ghemul acela care înseamnă întotdeauna un chip „pentru portret”, răspund în tăcere: „știu” și continui să reconstitui un albastru necesar, un pământ oarecare, un alb care va juca uneori rolul luminii pe care n-am să pot niciodată s-o captez. Fac toate astea fără bucurie, pentru că așa e în precepte, protejat de indiferența cu care m-a înconjurat critica în cele din urmă, ca un cordon sanitar, protejat și de uitarea în care am căzut încet-încet și pentru că știu că tabloul nu va ajunge în expoziții, nici în galerii. Va trece direct de pe șevalet în mâinile cumpărătorului, pentru că asta e negustoria mea, să merg la sigur, cu banii la vedere. Am de lucru până peste cap. Fac portrete pentru oameni care se prețuiesc suficient ca să le comande și să le agațe în atrii, birouri, livinguri sau săli de consiliu. Garantez durabilitatea, nu garantez arta, nici ei nu mi-o cer, chiar dacă eu le-aș putea-o da. O asemănare îmbunătățită, mai departe de atât ei nu ajung. Și cum la acest punct ne putem întâlni, nimeni nu e decepționat. Dar asta, ce fac eu, nu e pictură.
