Bărbatul care a intrat adineauri în magazin, ca să închirieze o casetă video, are scris, în buletinul de identitate, un nume deloc obișnuit, cu un parfum clasic pe care timpul l-a râncezit, nici mai mult, nici mai puțin decât Tertuliano Mâximo Afonso. Mâximo și Afonso, mai frecvent folosite, încă i se par acceptabile, depinzând, însă, de dispoziția sufletească în care se află, dar Tertuliano îl apasă ca o piatră de mormânt din prima zi în care și-a dat seama că numele blestemat putea fi pronunțat cu o ironie deranjantă. E profesor de istorie la un liceu, iar filmul îi fusese sugerat de un coleg de serviciu care, totuși, nu uitase să-l prevină, Nu e o capodoperă a cinematografiei, dar, pentru o oră jumate, te-ar putea amuza. Într-adevăr, Tertuliano Mâximo Afonso are mare nevoie de stimuli care să-l distragă, trăiește singur și se plictisește sau, ca să vorbim cu exactitatea clinică pe care o cere actualitatea, s-a lăsat pradă slăbiciunii temporare de spirit cunoscută în mod obișnuit ca depresie. Ca să aveți o idee clară asupra cazului său este suficient să spunem că a fost căsătorit și nu-și amintește ce l-a făcut să se căsătorească, a divorțat și acum nu vrea nici să-și aducă aminte de motivele pentru care s-a despărțit. În schimb, din uniunea nereușită n-au rămas copii care să-i ceară acum, pe gratis, lumea pe o tavă de argint, însă dulcea istorie, disciplina serioasă și educațivă numită istorie, pe care a fost chemat s-o predea și care putea fi refugiul lui alinător, de multă vreme o vede ca pe o istovire fără sens și un început fără sfârșit.
Pentru temperamentele nostalgice, în general fragile, puțin flexibile, traiul de unul singur e o pedeapsă extrem de dură, dar o astfel de situație, să recunoaștem, chiar dacă dificilă, numai foarte rar degenerează într-o dramă convulsivă, din acelea care înfioară carnea și ridică părul. Situațiile mai frecvent întâlnite, astfel încât nu mai produc surprize, sunt cele ale oamenilor care suferă cu răbdare introspecția minuțioasă a singurătății, așa cum au fost în trecutul recent bine cunoscutele exemple, chiar dacă nu deosebit de notorii și chiar, în două cazuri, cu deznodământ fericit, al acelui pictor de portrete despre care n-am ajuns niciodată să aflăm mai mult decât inițiala numelui, al acelui medic de medicină generală care s-a întors din exil ca să moară în brațele patriei iubite, al acelui corector de la o editură care a extras un adevăr ca să implanteze în locul lui o minciună, al acelui funcționar subaltern de la starea civilă care făcea să dispară certificate de deces, toți, din întâmplare sau printr-o coincidență, făcând parte din sexul masculin, dar niciunul care să fi avut nefericirea de a se numi Tertuliano, și asta va fi reprezentat, cu siguranță, pentru ei un avantaj neprețuit în ce privește relația cu cei apropiați. Funcționarul de la magazin, care luase deja de pe raft caseta solicitată, înscrise în registrul de evidență titlul filmului și data la care ne aflăm, după care îi arătă celui care închiria unde trebuia să semneze. Scrijelită după un moment de ezitare, semnătura lăsa să se vadă doar ultimele două cuvinte, Mâximo Afonso, fără Tertuliano, dar, ca și cum ar fi hotărât să lămurească dinainte un fapt care ar fi putut deveni motiv de controversă, clientul, în timp în ce le scria, murmură, Așa e mai rapid. Nu i-a folosit prea mult precauția, întrucât angajatul, în timp ce transcria într-o fișă datele din buletinul de identitate, pronunță cu voce tare numele nefericit și învechit, pe deasupra cu un ton pe care până și o creatură inocentă l-ar fi recunoscut ca fiind intenționat.
Probabil că nimeni, ne gândim noi, oricât de lipsită de obstacole i-ar fi fost viața, n-ar îndrăzni să spună că n-a trecut niciodată printr-o astfel de situație neplăcută. Deși mai devreme sau mai târziu ne va ieși în cale, întotdeauna e menit s-o facă, unul din aceste caractere robuste, cărora slăbiciunile umane, mai ales cele delicate, ale spiritelor superioare, le provoacă râsete de ironie, adevărul este că anumite sunete nearticulate care ne ies din gură, uneori, fără să vrem, nu sunt altceva decât gemete imposibil de reprimat ale unei dureri vechi, ca o cicatrice care deodată revine în amintire. În timp ce pune caseta în servieta lui obosită de profesor, Tertuliano Mâximo Afonso, cu o bărbăție demnă de apreciere, se străduiește să nu lase să transpară mâhnirea pe care i-o provocase dezvăluirea gratuită a funcționarului de la magazin, dar nu se poate împiedica să nu-și spună în sinea lui, deși reproșându-și nedreptatea josnică a gândului, că vina era a colegului, a maniei pe care o au unii oameni de a da sfaturi fără să le fi fost cerute. Într-atât de mare e nevoia de a da vina pe ceva îndepărtat când, de fapt, ne lipsește curajul de a înfrunta ceea ce se află în fața noastră. Tertuliano Mâximo Afonso nu știe sau nu-și închipuie, nu poate bănui că funcționarul își regretă deja ieșirea nepoliticoasă, un alt auz, mai fin decât al lui, capabil să sesizeze nuanțele subtile ale glasului cu care funcționarul se declarase întotdeauna la dispoziția lui ca răspuns la acel bună seara de complezență aruncat la plecare, i-ar fi permis să-și dea seama că începuse să se instaleze acolo, în spatele acelei tejghele, o mare dorință de pace. La urma urmelor, este un principiu mercantil benefic, întemeiat încă din antichitate și demonstrat de-a lungul secolelor, că dreptatea este întotdeauna de partea clientului, chiar și în cazul improbabil, dar posibil, în care acesta se numește Tertuliano.
