Ciclul „Dramele Parisului”
CLUBUL VALEŢILOR DE CUPĂ
Volumul 2
Capitolul XIX.
Doamna Malassis era la cincisprezece ani modistă într-o importantă casă de mode de pe strada Păcii.
La şaisprezece ani, abandonă brusc această situaţie, pentru a urma un bătrân văduv, desfrânat, bogat, fără copii, care înlocui şalul ei de stofă printr-unul de caşmir, iar florile din păr – cu ramuri de coral.
De la optsprezece la douăzeci şi trei de ani, existenţa tinerei femei fu încercată de toate întâmplările care apar în viaţa unei păcătoase.
Un adorator o găsi într-o seară fără nici un ban, îi plăcu foarte mult şi prevăzând, fără îndoială, că nebuna făptură nu se gândeşte deloc la viitor, se gândi el pentru ea, şi-i cumpără o parfumerie pe Bulevardul Italienilor.
Aici, doamna Malassis, care din fericire era ordonată, luă lucrurile în serios, învăţă repede să fie aprigă la câştig şi econoamă la cheltuieli, ceea ce a făcut ca, în scurt timp, să devină o comerciantă foarte bună.
Un fost comis-voiajor, un om cam la cincizeci de ani, nu fu impresionat neplăcut de trecutul cam încărcat al proprietăresei parfumeriei, îi oferi numele său şi avu succes. Ca şi César Birotteau, nemuritorul erou al domnului Balzac, domnul Malassis era predestinat măririlor omeneşti.
Şapte sau opt ani îi fură de-ajuns pentru a strânge două sute de mii de franci. Deveni primar adjunct în arondismentul unde locuia, membru a numeroase instituţii de binefacere, pătrunse întâi în lumea oficială, apoi în cea a finanţelor, ajunse în foburgul Saint-Honoré şi, astfel, mica modistă de la Fanny, fosta femeie galantă pe jumătate reabilitată de căsătorie, pătrundea împreună cu el în toate aceste onorabile locuri. Când domnul Malassis muri – şi muri în urma unei indigestii provocate de un prânz copios la Rocher-de-Cancale – soţia sa era adoptată de lume, care nu cunoştea întregul ei trecut.
Dar, noi am spus acest lucru, viciul nu iartă… Deşi doamna Malassis şi-a ascuns cu abilitate instinctele perverse, domnul Malassis a fost totuşi, după cum se şopteşte, deseori înşelat.
După moartea soţului ei, văduva îl întâlni pe bătrânul duce de Château-Mailly.
Avea atunci treizeci şi cinci de ani, vârsta tuturor ambiţiilor. Întrezări un viitor splendid, visă să acopere pentru totdeauna mocirla din trecutul ei cu strălucitoarele perle ale unei coroane ducale. Timp de doi ani, vechea curtezană îşi luă în serios rolul de femeie cinstită; participă la numeroase opere de binefacere, se arătă în cercurile lumii bune şi legă o intimă prietenie cu marchiza Van-Hop, ştiind, în acelaşi timp, să inspire bătrânului duce o pasiune irezistibilă…
S-ar fi putut crede că fusese definitiv convertită pentru drumul greu, dar frumos al virtuţii…
Iluzie!
În ziua când a întâlnit pe acest tânăr – cu ochelari de baga, cu părul bucălat, cu faţa vulgară, dar seducătoare, cu îndrăzneala specifică băieţilor de familie care se plimbă fără treabă, cu mănuşi galbene, culoarea canarului, a căror viaţă se petrece mai mult pe Bulevardul Italienilor —, doamna Malassis simţi că trecutul o prinde din nou în mâinile lui lungi şi puternice, şi că prăpastia se deschide din nou la picioarele ei.
Era născută curtezană şi trebuia să rămână aşa, până în ziua când orbul duce de Château-Mailly ar fi condus-o la altar.
Văduva avea treizeci şi şase de ani, vârstă – pentru femeie – a marilor pasiuni vulcanice; în lume se şuşotea că începea deja să arate această vârstă. Bătrânul duce nu vedea nimic, orbit de dragostea pe care o purta doamnei Malassis.
Dar ducele era în vârstă de şaptezeci de ani.
Şi probabil că vocea secretă a inimii care-şi cere drepturile se trezi, în sfârşit, şi în această femeie a cărei viaţă se desfăşura atât de calculat.
În drumul ei, întâlnise într-o noapte un bărbat de douăzeci de ani, lansat ca o bombă de mâna invizibilă a lui sir Williams; acest tânăr îi vorbise în simplul şi căldurosul limbaj al pasiunii, şi femeia, care de atâtea ori cedase, fusese încă o dată învinsă.
Timp de câteva ore, acest spirit puternic, socotit, această însumare de cifre, deveni dintr-o dată femeie, uitând totul pentru moment… I s-a vorbit de dragoste – ei, care nu mai auzise de mult timp aceste cuvinte venind de pe buze tinere şi proaspete – şi ascultă.
Dar nebunia are şi ea orele ei, nimic mai mult!
Doamna Malassis vroia să trăiască plăcerile dragostei, dar, în acelaşi timp, vroia să se şi căsătorească cu ducele.
Aşa că, începând din acea zi, îşi împărţi cu abilitate timpul.
Stătea întotdeauna seara acasă, gata să-l primească oricând pe domnul duce de Château-Mailly, în caz că un capriciu al gelosului bărbat l-ar fi adus în strada Pépinière, dar ieşea zilnic către ceasurile două la amiază.
Unde mergea?
Ca femeie prudentă, doamna Malassis n-a crezut necesar să-şi iniţieze nici camerista, nici alţi oameni, în secretul noului amor…
Pleca de acasă în trăsură, de obicei într-o trăsură închisă, urca de-a lungul străzii Pépinière, o lua pe strada Saint-Lazare, pe care o străbătea în toată lungimea ei, oprindu-se în faţa bisericii Notre-Dame-de-Lorette. Intra în biserică pe uşa principală, se ruga aproximativ zece minute şi apoi ieşea pe uşa care dădea în strada Fléchier.
Aici urmele doamnei Malassis se pierdeau. Se ducea să ajute o nenorocită? Sau mergea la vreo întâlnire secretă?
