I.
CELE TREI PIINI.
Tatăl meu încredinţându-mi o misiune foarte delicată, am pornit către sfârşitul lui mai 1788 spre castelul d'Ionis, situat la zece leghe depărtare, între Angers şi Saumur.
Aveam douăzeci şi doi de ani şi exersam deja profesia de avocat, pentru care nu prea simţeam aplecare, deşi nici studiul afacerilor, nici al cuvintelor nu-mi păruseră dificile. La vârsta mea chiar, nu eram considerat fără talent; şi talentul tatălui meu, avocat renumit în localitatea sa, îmi asigura pentru viitor o strălucită clientelă, numai să fac ceva eforturi pentru a fi demn să-l înlocuiesc. Dar eu aş fi preferat literele, o viaţă mai visătoare, o întrebuinţare mai independentă şi mai personală a facultăţilor mele, o responsabilitate mai puţin supusă pasiunilor şi intereselor altora.
Cum familia mea trăia în bunăstare şi cum eram fiu unic, foarte alintat şi foarte îndrăgit, aş fi putut alege această carieră, dar l-aş fi îndurerat pe tatăl meu, care era mândru de priceperea sa în a mă dirija pe drumul ce mi-l deschisese înainte; şi îl iubeam prea mult, încât nu puteam să aşez deasupra dorinţelor sale instinctele mele.
A fost o seară minunată cea în care sfârşeam plimbarea pe cal, după ce străbătusem codrii ce înconjoară vechiul şi magnificul castel d'Ionis. Urcam spre castel, îmbrăcat în cavaler cu o anume căutare şi însoţit de un servitor de care nu aveam deloc nevoie, dar pe care mama avusese inocenta vanitate să mi-l dea pentru circumstanţă, vrând ca fiul ei să se prezinte convenabil la una dintre persoanele cele mai strălucitoare din clientela noastră.
Noaptea era luminată de focul blând al stelelor mari şi molatice. Puţină ceaţă voala strălucirea miriadelor de astre care clipesc ca nişte ochi arzători în timpul nopţilor luminoase şi răcoroase. Cea de acum oferea un adevărat cer de vară, destul de pur pentru a nu înfricoşa prin nemărginita lui bogăţie. Era, daţi-mi voie să vorbesc aşa, unul dintre acele îmbietoare ceruri care vă permit să vă gândiţi încă la pământ, să admiraţi liniile vaporoase ale acestor strimte orizonturi, să respiraţi fără dispreţ atmosfera sa de flori "şi de ierburi; în sfârşit, să gândeşti că eşti ceva în imensitate şi să uiţi că nu eşti decât atom în infinit.
Pe măsură ce ne apropiam de parcul seniorial, parfumurile sălbatice de pădure se impregnau în mirosul liliacului şi acaciei, care îşi aplecau capetele înflorite deasupra zidului înconjurător. In eurând, traversând boschetele, văzui strălucind ferestrele castelului, în spate cu perdelele de moar violet, întretăiate de încrucişări de braţe arhitecturale. Era un magnific castel din Renaştere, o capodoperă de gust amestecat cu capriciu, una din acele locuinţe undo te simţi impresionat prin nu ştiu ce ingenios, elegant şi îndrăzneţ care, din imaginaţia arhitectului, pare a trece în. A noastră, domi'nând-o şi ridicând-o deasupra obişnuinţelor şi preocupărilor lumii pozitive.
Mărturisesc că inima îmi bătea foarte tare spunându-mi numele în faţa lacheului însărcinat să mă anunţe. Nu o văzusem niciodată pe doamna d'lonis. Ea trecea drept cea mai frumoasă femeie din ţinut; avea douăzeci şi doi de ani, un soţ care nu era nici frumos, nici amabil şi care o neglija pentru călătoriile sale. Scrisul său era încântător şi ea găsea mijlocul de a arăta nu numai mult simţ, dar şi mult spirit în scrisorile sale de afaceri. Era, apoi, un foarte nobil caracter. Iată tot ce ştiam despre ea şi era destul pentru a-mi fi teamă să nu apar stângaci şi provincial.
Trebuie să fi fost foarte palid intrând în salon. De aceea prima mea impresie a fost ca o uşurare când mă trezii în prezenţa a doua doamne bă-trâne şi grase, foarte urâte, dintre care una, doamna contesă văduvă d'lonis, mă anunţă că nora sa era la una din prietenele sale din împrejurimi şi ca nu se întorcea decât probabil a doua zi dimineaţă.
Sunteţi totuşi binevenit, adăugă această matroană, noi avem multă prietenie şi recunoştinţă pentru tatăl dv. şi se pare că vom avea mare nevoie de sfaturile sale, pe care sunteţi fără îndoială gata să ni le transmiteţi.
Vin din partea sa pentru a o sfătui în afaceri pe doamna d'lonis.
Contesa d'lonis se ocupă de afaceri, într-adevăr, reluă contesa văduvă ca pentru a mă avertiza de o confuzie. Ea se pricepe, are un cap bun şi, în absenţa fiului meu, care este la Viena, ea urmăreşte acest supărător şi interminabil proces. Nu trebuie să contaţi pe mine pentru a o înlocui, căci eu nu mă pricep deloc şi tot ce pot să fac este să vă reţin până la întoarcerea contesei, oferindu-vă o cină şi un pat bun.
Spunând acestea, bătrâna doamnă care, în ciuda acestei lungi cuvântări, părea o femeie destul de cumsecade, sună şi dădu ordine pentru instalarea mea. Eu refuzai să mănânc luându-mi toate măsurile de precauţie pe drum şi ştiind că nu e nimic mai jenant decât să mănânci singur, sub ochii unor oameni cărora le eşti complet necunoscut.
Cum tatăl meu îmi dăduse mai multe zile ca să mă achit de misiune, nu aveam nimic mai bun de făcut decât să aştept pe frumoasa noastră clienta şi eram faţă de ea şi familia sa un trimis destul de util pentru a avea dreptul la o cordială ospitalitate. Eu nu m-am lăsat deci rugat pentru a rămâne, deşi era un han foarte confortabil în apropiere, unde oamenii de felul meu mergeau în mod obişnuit să aştepte momentul întâlnirii cu oamenii de bună calitate. Aşa era încă limbajul provinciilor la acea epocă şi trebuia să apreciezi termenii şi valoarea lor pentru a sta pe locul tău, fără grosolănie şi fără impertinenţă, în relaţiile cu lumea. Burghez şi filosof (nu se spunea încă democrat), eu nu eram deloc convins de superioritatea morală a nobilimii. Şi, deşi ea se pretindea iubitoare de filozofie, ştiam că trebuiau menajate susceptibilităţile sale de etichetă, că trebuie să le respecţi pentru a fi respectat tu însuţi.
