I.
Paris, Martie 1852
Partea de sud-est din Berri cuprinde, pe o porţiune de câţiva kilometri, un colţ de ţară nespus de pitoresc. Şoseaua principală care îl străbate, mergând de la Paris la Clermont, fiind mărginită de terenuri foarte mult locuite, drumeţului îi este greu să bănuiască frumuseţea poziţiilor împrejmuitoare. Dar cel care, căutând umbră şi linişte, s-ar înfunda pe una din potecile întortochiate ce se ivesc la fiecare pas, ar vedea în curând, desfăşurate în faţă-i peisaje fragede şi calme, livezi de un verde catifelat, pâraie melancolice, anini şi frasini mari, o adevărată natură candidă, pastorală. în zadar ar căuta în juru-i o casă de olane şi piatră. Abia se zăreşte o dâră de fum albăstrui care trădează vecinătatea unui acoperiş de stuf. La poalele unei coline se vede o bisericuţă cu acoperişul de ţiglă roasă, acoperită de muşchi. Câteva căsuţe disparate având fiecare grădina ei de zarzavaturi, un pârâiaş neastâmpărat, un cimitir şi un turn ruinat, iată ce se numeşte un burg prin partea locului. Nimic în lume nu se poate compara cu liniştea acestor crâmpeie de ţară, necunoscute.
Aici nu pătrund nici luxul, nici artele, nici mania savantă a cercetărilor şi nici monstrul cu o sută de braţe care se cheamă industrie. Revoluţiile nu s-au prea resimţit şi singurul război era acel dintre hughenoţi şi catolici, de care localnicii deabia îşi mai aminteau căci, ziceau ei, de atunci au trecut cel puţin două mii de ani.
Cea mai mare virtute a acestor cultivatori e nepăsarea lor în materie de antichităţi. Poţi să străbaţi locurile, să bei din fântânile lor, fără să te temi că va trebui să asculţi legenda de rigoare a trecutului.
Firea tăcută şi severă a ţăranului, e una din atracţiile acestor ţinuturi. Nimic nu-l mişcă, nimic nu-l surprinde, Apropierea ta nu-l va face nici să întoarcă puţin capul, iar dacă-l vei întreba despre drumul către oraş îţi va răspunde fără să se tulbure, zâmbind neîncrezător. Ţăranului din Berri i-e greu să priceapă cum poate cineva să pornească la drum fără să ştie ţinta.
Câinele casei abia îţi va face favoarea să latre, copiii se vor ascunde în dosul gardului, iar cel mai mic, neputându-i ajunge din urmă, se va trânti la pământ ţipând în gura mare.
Totuşi fiinţa cea mai nepăsătoare va fi boul alb, care tronează în mijlocul ogrăzii.
În afară de prima răceală faţă de noul venit, plugarul de pe aceste meleaguri e ospitalier şi bun ca şi împrejurimile parfumate care îl înconjoară.
O porţiune de pământ cuprinsă între două pâriiaşe îţi atrage atenţia prin vegetaţia ei abundentă şi sobră, care i-a atras denumirea de Valea Neagră. E populată de câteva colibe şi ferme foarte productive.
Ferma numită Grangeneuve e considerabilă, dar simplitatea aspectului ei nu alterează nimic din armonia întregului peisaj.
La picioarele acestor clădiri rustice, se plimbă pârâul Indre, înconjurat de stânjenei galbeni. Ziua de întâi Mai e sărbătoarea locuitorilor. La extremitatea văii se organizează una din acele petreceri câmpeneşti care adună laolaltă pe toţi cei de prin împrejurimi, începând cu subprefectul şi sfârşind cu fetişcana ce i-a călcat plastronul în ajun. Se mănâncă, se joacă, se bea pe iarbă verde, cu mai multă sau mai puţină poftă. Se văd toalete de mătase şi stambă, ghete de lac şi opinci, pălării de paie ca şi căciuli de oaie.
E o zi frumoasă pentru fete, un prilej de a consacra frumuseţi, şi multe doamne de salon se tem de rivalitatea ţărăncilor fragede din Valea Neagră.
În dimineaţa acestei zile, la Grangeneuve, într-o cameră în care mobilele demodate contrastau cu cele câteva obiecte de lux de curând instalate, o fată cam de şaisprezece ani, sta în faţa unei oglinzi învechite cu rama de bronz şters, făcând ultimele pregătiri pentru ziua cea mare. Athenais, unica moştenitoare a fermierului, era atât de drăgălaşă, că şi în rochiţa-i improvizată părea graţioasă şi naturală. Pe când îşi potrivea volanele de dantelă ale rochiei, mama ei, îngenunchiată în faţa uşii, cu mânecile suflecate, pregătea într-un vas mare un fel de amestec de apă şi mălai. O duzină de mătuşi se înghesuiau în preajmă-i. O rază de soare se furişa prin uşa întredeschisă pe chipul fetei gătite, micuţă şi plăcute, care se deosebea atât de mult de mama scundă, cu faţa înăsprită şi îmbrăcămintea de rând.
La cealaltă extremitate a camerei, lungit pe-o canapea, un tânăr admira pe Athenaâs, fără să rostească o vorbă. Dar chipul lui nu exprima voia bună ce puteai să citeşti în privirile fetei. Din când în când un zâmbet de ironie şi milă îi flutura pe buze. D-l Shery, sau mai bine zis moş Shery, cum îl numeau ţăranii de pe vremea când era ca ei, îşi încălzea picioarele la focul din cămin, care arde prin partea locului în toate anotimpurile.
Era un om de ispravă acest Shery, în puteri încă, îmbrăcat după cum era obiceiul, în surtuc înflorat. Bătrânul purta coadă, rămăşiţă preţioasă a vremurilor trecute. Berri suferind mai puţin ca celelalte localităţi influenţa civilizaţiei, moda se mai păstra printre locuitorii cu bună stare. Domnul Shery a păstrat-o cu toate mofturile Athenalsei şi era poate singura voie pe care bunul tată nu i-a satisfăcut-o.
— Haide, mamă! zise Athenaâs potrivindu-şi agrafa de aur a cordonului. N-ai mai terminat cu răţuştele? Nici nu te-ai îmbrăcat… Când o să mai plecăm?
Răbdare, mititico! răspunse mama. Am destulă vreme să mă îmbrac. Nu-mi trebuie atât cât îţi trebuie ţie, fata mea. Nu mai sunt tânără, cu toate că pe atunci n-aveam nici timpul, nici putinţa să mă gătesc. Hei, nu-mi petreceam două ceasuri dinaintea oglinzii!
Mamă, îmi faci mustrări? zise fata morocănoasă.
Nu, draga mamei. Petreci, fă-te frumoasă; tu ai avere; bucură-te de munca părinţilor tăi. Noi suntem prea bătrâni, să mai putem petrece… Şi-apoi când te-ai deprins ca mine, nu te mai schimbi. Aş putea prea bine să pun o slugă să facă treaba, dar nu sunt liniştită până nu orânduiesc cu mâna mea. Tu, însă, fii cucoană, fiica mea, pentru asta ai fost crescută. Tatăl tău o vrea. Tu nu eşti de nasul unui căruţaş; bărbatul care te-o lua, trebuie să-ţi găsească mâna albă şi moale.
