Viewing Single Post
AnnaE
#0

Fiecărui elev bun la învăţătură îi vine rândul să facă de serviciu pe liceu cam de trei ori pe an. E bine doar pentru că elevul poate chiuli cu voie de la conducere. În rest, e cam plictisitor. Elevul stă o zi întreagă pe un scaun descleiat cu o măsuţă debilă dinainte, chiar în faţa cancelariei. Pe măsuţă, un clopot. La fiecare cincizeci de minute, şi o singură dată la patruzeci, trebuie să străbată cele şase culoare ale celor două dreptunghiuri care formează, în secţiune, planul liceului şi să clopoţească de-a lungul lor cu toată forţa. În nu mai mult de treizeci de secunde, trebuie să acopere o distanţă de aproape o sută cincizeci de metri. Nu e chiar uşor. În plus, nici măcar când toţi sunt la ore elevul de serviciu pe şcoală nu se poate duce să tragă, la toaletă, o ţigară. Femeile de serviciu mişună pe acolo tocmai între pauze şi fac mereu scandal de mucurile găsite. O pacoste! Se găseşte mereu câte o profesoară să se minuneze prosteşte de cât se fumează în şcoală, deşi e interzis, deşi aceşti copii sunt atât de fragezi, deşi se face mereu control de ţigări la intrare, deşi cei găsiţi sunt eliminaţi, părinţii lor sunt chemaţi la şcoală etc., etc., etc. Ţocăne pe culoare din tocuri, înfoiate de indignare în taioarele lor foşnitoare, schimbă între ele numai replici de manual şi se ascultă de unele singure vorbind, cât sunt de importante, de conştiincioase, de devotate cauzei şcolii, iar când ajung în dreptul elevului de serviciu pe şcoală revarsă diluvial peste capul acestuia toate îndemnurile pioniereşti cu putinţă, până când, de fiecare dată, una dintre ele se opreşte bănuitoare din perorat şi îl întreabă, răstit, pe elevul de serviciu pe şcoală: ‘Oare nu cumva fumezi şi dumneata?’. Nu, bineînţeles că nu, răspunde elevul, politicos şi plesnind de bună-credinţă, cum aş putea, doamnă, să fac aşa ceva, doar fumatul în şcoală, acasă, pe stradă şi oriunde este strict interzis elevilor de liceu. Un elev conştient şi conştiincios nu poate, în principiu, fuma – îi dă mai departe foarte serios elevul de serviciu pe şcoală, uitându-se fix în ochii acelei profesoare şi lovind uşurel cu vârful unghiei umărul de bronz al clopoţelului, numai cât să se audă în jur o mică vibraţie sticloasă, care să distragă, invariabil, atenţia profesoarei. De regulă, aceasta îşi pierde şirul şi, distrasă, caută să identifice sursa bâzâitului cristalin. Nu reuşeşte, degetul elevului e prea fin. Sau, mai degrabă, lucrarea degetului elevului e prea fină. Oare poate vedea cineva junghiul care îl străbate până în tălpi? Poate cineva vedea răcoarea pe care i-o lasă pe piele zborul razant al libelulei? E, pentru elev, momentul cel mai interesant, din punct de vedere tehnic. Din dominatoare, profesoara devine, pe nesimţite, dominată. Când îi impune elevului tema ei, îl domină. Când caută să descopere ceva ce, într-un mod complet neclar, are o legătură cu prezenţa elevului, dar nu poate recunoaşte faţă de el că habar n-are ce este acel lucru care o contrariază, atunci profesoara pierde brusc frâiele discuţiei şi devine dominată. E derutată şi, dintr-o fiinţă neîncadrabilă sexual, de parcă sub îndemnul unei hipnotizator invizibil ar fi început să-şi scoată chiar în faţa elevului hainele de pe ea, profesoara se transformă într-o femeie fragilă, frumoasă, supusă şi plină de farmec. În timp ce îi face morală, se poate foarte bine observa că, sub pojghiţa subţire de profesoară, se zbate să se exprime, ca un ocnaş deportat în adâncul unei mine de sare, strigând din rărunchii unei pâlnii nesfârşite, care pleacă din străfundul ocnei şi duce ca un tobogan răsturnat direct la suprafaţa pământului, în plină lumină – prezenţa unei femei. Oh, nu este o prezenţă oarecare, cum se întâmplă cu aproape toate femeile care poartă cataloage la subsuoară. Pe dinăuntrul ei, când se simte dezarmată, acea profesoară pare a fi smulsă cu tot corpul din felul ei obişnuit de-a fi, îmbrâncită de cine ştie ce duh al despuierii dincolo de ‘doamna profesoară spune cutare’, ‘doamna profesoară face asta’, ‘doamna profesoară consideră că ’ – ca şi când ar trece cu tot corpul prin oglindă, răsucindu-şi violent sufletul şi tot sensul înfăţişării ei schimbându-se. O clipă ai mai văzut-o aici, apoi, ca ştearsă, nu mai este. Privind-o – nările – la pândă, dilatate; buzele – albite de arcul tras sub cearcăn al pomeţilor; inima – bătând din vena care se încreţeşte gâfâit sub pielea tâmplei; şi respiraţia care i se caţără pe sâni, înghesuindu-se să-i iasă precipitat pe gură afară din gâtlej, la aer – ştii sigur că doamna din faţa elevului, cu toată masivă ei prezenţă trupească de acolo, e deja dincolo. El ştie acest lucru şi, de fiecare dată, foloseşte prilejul pisălogelii cu fumatul pentru a o aduce pe profesoară, cu ajutorul sunetului pe care îl produce imperceptibil cu unghia, în acea postură dezarmată. Dar poate că şi ea ştie şi acesta este în realitate motivul pentru care, de fiecare dată, adică de trei ori pe an, se opreşte în faţa elevului de serviciu pe şcoală pentru a-i repeta întrebarea cu fumatul – ‘oare nu cumva şi dumneata ?…’ – întrebare pe care de fapt o repetă, în mod ritual, pentru a se preface că ignoră situaţia în care se află. Fireşte, de fiecare dată, nu trec mai mult de câteva clipe. Dar în acest răstimp – câţi dintre noi îşi dau oare seama că fiecare clipă pe care o trăim pe fugă, aşteptând să ne descotorosim cât mai repede de ea, va avea exact durata clipelor pe care am dori să le prelungim indefinit, când vor ajunge să fie ultimele? – în acest răstimp de prefacere a înfăţişării ei, petrecută de fiecare dată şi brusc şi pe nesimţite, aşa cum întorci pe dos din nebăgare de seamă mănuşa pe care ţi-o scoţi în grabă din mână, multe lucruri, pe care nimeni nu le-ar fi putut nici bănui nici, mai târziu, spune, se vor petrece între elevul de serviciu pe şcoală şi acea doamnă profesoară. Elevul îi va privi ochii – cu o atenţie pe care privirea lui o cunoaşte numai în prezenţa ei. Prin ochii aceia va vedea, intrat în corpul ei, pe dinăuntru, umerii gâtului şi pereţii străvezii ai traheii, străbătuţi în toate direcţiile de urzeala a mii de nervi fosforescenţi, o vază suplă, diafană, o teacă fierbinte şerpuind în jos din gura ei gâlgâitoare, ca o tulpină din care seva se scurge, hipnotizată, în pământ. Amestecat cu clipoceala care se scurge continuu pe pereţi, supt, absorbit şi aspirat, făcut una cu pulsaţiile ei inconştiente, ochiul elevului se va putea răspândi, ca un glob incandescent de lumină spart în cioburile a mii de cristale, de-a lungul milioanelor de ramificaţii ale nervurilor, vinişoarelor şi pedunculilor care irizează rizomii celor doi sâni. O materie asemeni căii lactee, făcută din noapte, stele, lumină şi gheizere de lumină fosforescentă. Aflat acolo, înăuntru, dincolo, elevul va putea contempla fluxul şi refluxul acestei vaste materii cosmice, strânsă la un loc cu putere şi împrăştiată iar, cu violenţă de erupţie, de suişurile şi coborâşurile respiraţiei, într-o cadenţă ca suflul de bas continuu al unei rugăciuni psalmodiate: „hamsa, ham-sa, sa-‘ham, sa-‘ham”.