Niciodată nu am să înţeleg cum de n-am fost niciodată prinşi. În casa lui Anca se intră printr-o îngustă verandă de sticlă, unde, în stânga, aveam noi mica laviţă pe care ne jucam. Dinspre curte, era poarta de sticlă groasă, armată cu fier forjat, de la intrare. Dinspre casă, era glasvandul care dădea spre culoarul bucătăriei şi băii şi care ne proteja numai prin tăblia din lemn alb a părţii de jos a uşii. Nu cred că ne-am ferit vreodată cu adevărat, adică să pândim zgomotele şi să ţinem de şase. Şi totuşi nu am fost niciodată prinşi. În ciuda a ceea ce se spune, cred că la nişte copii care se joacă nu se uită, de fapt, nimeni.
Ideea a fost Danei, prietena noastră care stătea în casa familiei Gutuiescu, chiar vizavi de Anca. Ea nu fusese la grădiniţă în grupa mică cu noi, ci venise abia acum, aproape de sfârşitul anului, de la o grădiniţă germană. Era nouă. Fireşte, trebuia ca numai eu cu Anca să ştim bine toate treburile şi, când jucam jocuri, noi le conduceam pe toate. Dornică să se împrietenească, Dana ni se supunea cu o calinerie perfectă. Făcea tot ce îi spuneam. De exemplu, când jucam ‘masa în familie’, Dana aducea apa de la bucătărie chiar şi când era rândul nostru. Iar de inventat jocuri noi, numai noi, cei cu vechime, aveam dreptul să inventăm. De bucuria noii noastre prietene, le-am ‘inventat’ în acea vacanţă de Paşti de mai multe ori la rând pe toate pe care le ştiam, până ne-am plictisit. Bineînţeles că jocul de-a doctorul şi copiii care vin pe ascuns în inspecţie nu ne-a venit nici unuia dintre noi în minte să-l jucăm, până nu ne-a dat Dana ideea. Habar n-am cum i-a venit Danei ideea să-l jucăm. Pot doar să povestesc lucrurile, aşa cum s-au petrecut.
Tatăl ei era doctor. Era un bărbat gigantic, îmbrăcat mereu foarte călduros, cu o burtă ca o carafă de vin – şi cu pălărie. Când trecea pe lângă mama, scotea circular pălăria şi se înclina în mod neverosimil peste propria lui burtă, de parcă ar fi alunecat pe ea în jos. Nu-mi făcea nici o impresie, era doar tatăl Danei. Punct. Mama ei era însă o femei care mirosea întotdeauna a parfum şi cred că era foarte frumoasă. Nu o ţin minte cum arăta atunci, aşa că am să mă abţin să o descriu, cu ochii mei de acum. În toată această poveste important a fost însă tatăl Danei. Într-o seară, când noi jucam pe laviţă Păcălici, luminându-ne fiecare cărţile cu mici lanterne de buzunar Elba şi mai mult jucându-ne cu luminile pe feţele noastre decât bucurându-ne de împerecherea fetelor şi băieţilor din joc, a apărut gâfâind d-na Gutuiescu, transpirând toată, să ne spună că «Domnu’ Doctor» ne cheamă în spatele curţii. ‘Repede, repede’, ne împingea de la spate d-na Gutuiescu, de-a lungul culoarului întunecos care ducea în spatele curţii Danei. Palmele pufoase şi braţele fleşcăite ale bătrânei doamne Gutuiescu, şi vocea ei care-i şontâcăia ca şi piciorul, ne zoreau, ne zoreau. O simţeam pe pielea gâtului – ceva uscat, flasc şi călduţ, umed – împingându-ne de la spate. Până am ajuns, aproape prăvăliţi, la picioarele burţii tatălui Danei. ‘I-am adus, Domnu’ Doctor’. ‘I-am adus imediat, aşa cum aţi dorit’. ‘Bine, mulţumesc. Foarte bine.’ – spuse d-l doctor, tatăl Danei, privindu-ne de sus, cu mare îngâmfare, în timp ce, legănându-se pe picioare, se trăgea de răscroiala vestei cu degetul mare de la mâna stângă, în jos. ‘COPII, bucuraţi-vă!’ (Vocea lui era ca o trompetă care îşi slobozea sunetele în cutia de rezonanţă a unui trombon.) ‘Mergem la AEROPORT să o luăm pe tanti Steffi. MERGEM CU MAŞINA.’ MAŞINA era un Volkswagen broscuţă, model din anii ’60, o minune de maşină bej, superb întreţinută, nichelată strălucitor la încheieturi şi cu nişte bare de direcţie argintii, ondulate magnific, iar AEROPORT, pe vremea aceea, însemna Aeroportul Băneasa – adică uriaşe avioane cu elice, decolări, plecări în străinătate, stewardese, lucruri din pachet, miros de ţigări fine, reviste Pif la chioşc, sacoşe de umăr cu inscripţii exotice! Dumnezeule, Aeroportul Băneasa era ceva atât de exotic, de ‘internaţional’, într-o lume atât de dezesperant de banală! Nu ştiu ce-a făcut Anca, dar mie unuia, de bucurie că voi merge cu MAŞINA la AEROPORTUL BĂNEASA, mi-a scăpat lanterna din mână. Văzându-mi emoţia, doctorul a plescăit cu satisfacţie din buze şi mi-a făcut cu ochiul, arborând o expresie (cred) de camaraderie, care, pentru vârsta mea de atunci, mi s-a părut destul de înspăimântătoare. Am sărit atunci pe Dana chiuind, şi am sărutat-o. Din acel moment, Dana a preluat fără nici o ezitare conducerea grupului nostru, iar Anca şi cu mine ne-am supus imediat, cu o plăcere de a-i face pe plac la fel de mare ca şi plăcerea de a dispune de ea pe care o avusesem mai înainte, când jucasem ‘masa în familie’.
