Părinţii prietenului meu Mihnea erau arhitecţi. Erau mai înstăriţi decât ai mei şi, de aceea, îmi plăcea mult mai mult să mă joc la el decât la mine. Baia, cel puţin, mirosea teribil, a săruri de baie din cristale violete şi a săpun străin, care îţi lăsa pe mână un miros de om din altă lume, la care eu nu aveam acces şi dinspre care nu puteam primi decât boarea. Cred că şi prosoapele erau din pachet, atât de pufoase îmi păreau. Iar când trăgeam apa după ce făceam pipi, vaza toaletei se albăstrea brusc, peste galbenul apei, şi se retrăgea apoi în pâlnie abruptă, suptă în măruntaiele conductei cu un zgomot de sorb. Nu mai văzusem aşa ceva. Mihnea mai avea în camera lui şi un perete de placaj, deasupra tăbliei patului, umplut cu fotografii decupate din reviste lucioase, lipite în dezordine, unele peste altele, ca un caleidoscop deşirat. Nu-mi pot opri un suspin când îmi amintesc de soldăţeii lui de plastic şi de colecţia de maşinuţe Matchbox, stivuite într-un curios stelaj de lemn nelăcuit, pe care îl ţinea închis în dulapul-scrin de care te împiedicai când te refugiai precipitat de la baie, ca să te ascunzi, pe balcon (singurul loc de unde cineva care, din prag, dacă ar fi aruncat doar o privire în camera lui, nu te putea zări – o ascunzătoare, deşi vremelnică, perfectă pentru situaţii disperate).
Toţi pereţii casei lor erau plini de desene şi picturi ciudate. Puţine îmi atrăgeau atenţia, niciuna, aproape, nu îmi plăcea. Totuşi, pe unul din pereţii dormitorului părinţilor lui se afla un uriaş nud de fotografie. Din fericire, nu era pictat. Puteai vedea foarte amănunţit defectele de anatomie ale coapsei şi, ce era mai delicios, dacă nu ar fi fost barat de gestul genunchilor cuprinşi cu mâna, puteai întrezări ceva destul de neclar, dar foarte misterios şi interesant, între picioarele lui (ei?). Mama lui Mihnea era blondă, iar femeia din fotografie era brunetă. Nu i-am spus-o niciodată, ca să nu îl jicnesc – dar eu eram convins că nudul acela era al mamei lui, înainte să se vopsească, oricare i-ar fi fost culoarea adevărată. Regretam amarnic că părul pubian rămăsese invizibil, dintr-o idioată de pudoare a fotografului (care, fireşte, în mintea mea, era tatăl lui). Când mă jucam, totuşi, făceam mereu în aşa fel încât să-mi fac de treabă prin camera cu nudul. Îmi plăcea. Totul mă atrăgea la el, în primul rând faptul că vedeam atât de multă piele intimă, dar lucrul cel mai atrăgător mi se părea a fi carnea coapselor, uşor pufoasă, lipsită de netezime, plină de clipoceli încropite din umbre şi lumini, agăţându-se de ochiul care o vedea cu freamătul unor uşoare cute prelungi, vii ca nişte teci încovoiate, dulci şi moi, ascunse sub piele şi încordate ca şi când ar fi unduit chiar atunci, când erau privite. Doamne! Aş fi vrut să le simt sub palme! Dar nu îndrăzneam. În schimb când o vedeam pe mama lui Mihnea, căutăm să-i ghicesc sub cutele fustei formele picioarelor din fotografie, în special tecile prelungi de sub umbrele cu clipoceli moi ale pielii.
Ideea genială i-a venit lui Mihnea în timp ce căutam schiţe de avioane în Larousse. Între paginile 218 şi 219 se afla reprodus un tablou cu un fel de zeiţă care plutea, susţinută sub coapsa stângă de nişte amoraşi, lângă un bărbat brunet cu figură tâmpă, care stătea cam rigid şi se uita, i se s-a părut lui Mihnea, fix spre pântecul femeii. „De ce oare?” – m-a întrebat, misterios. Habar n-aveam. „Ei bine”, mi-a spus, „ştiu de la părinţii mei că tablourile astea vechi au fiecare, dacă e unul barosan, câte o cheie”. „Ăsta”, mi-a spus triumfător, „e un tablou barosan”. „Dacă e în Larousse, e clar că e barosan, altfel nu-l puneau, pentru că de frumos, e clar că nu e frumos.” Avea dreptate. Tabloul nu era frumos, iar femeia sau zeiţa, ce era, nu părea grozavă. Chestia interesantă, însă, era că bărbatul acela ca o marionetă fixa cu privirea lui rigidă un fel de eşarfă care se încolăcea pe sub pântecul femeii, acoperind ceva ce se afla acolo, sub burtă. Cheia, prin urmare, era acolo, sub acea eşarfă. Adică, mai precis, în carnea femeii, undeva sub pântec, în locul care nu se arată niciodată în public, care se ascunde cu haine şi care nu e arătat decât uneori, când faci aia ori când te duci la baie. Mihnea mi-a spus: „Bă, e ca la uşile ascunse în zid la castele: există un mecanism de deschidere a uşii!” Nu pricepeam. I-am spus-o. M-a privit de sus. „Fii atent, tipul se uită la eşarfă pentru că eşarfa îi acoperă chestia. Dai la o parte eşarfa, îi vezi chestia. Aste ne spune tipul, de-aia e băţos.” După o pauză, în care îmi savură uluirea şi admiraţia, conchise: „Asta e cheia. Chestia” şi puse degetul arătător pe ea.
Ştiusem din totdeauna că Mihnea era mult mai inteligent decât mine. Numai enorma recunoştinţă pe care o resimţeam faţă de faptul că descoperirea lui ne va permite să îi vedem zeiţei 'chestia' mă împiedica să mă arăt cât de umilit eram. „Şi cum facem?” – l-am întrebat. „Uite cum. Facem zgâr-zgârr cu o lamă foarte bine ascuţită peste eşarfă şi treaba asta de deasupra, pusă înadins ca să astupe, trebuie imediat să se ia. Face parte din cheie. Şi îi vedem apoi chestia, de-a dreptul, cât vrem.”
Eram mut de admiraţie. Ne-am pus imediat pe treabă. Mihnea a luat o lamă Gillette din aparatul de ras al tatălui său şi a început să facă zgâr-zgârr peste eşarfa care acoperea 'chestia' zeiţei. După un timp, eşarfa a dispărut. Dar 'chestia' nu a apărut. Am pus eşecul pe seama calităţi proaste a reproducerii. Fotografia era prea mică, culoarea era puţin alături de contur, ca la pozele tremurate. Etc. Ca de obicei, lui Mihnea i-a picat imediat fisa. Şi-a adus aminte la timp că părinţii lui sunt artişti şi că biblioteca geme de albume de artă. Am petrecut multe dimineţi, în acea vară, răsfoind grele tomuri de format mare, pline cu reproduceri lucioase. Căutam, fireşte, tablouri vechi, din cele care au cheie. Priveam, cântăream, comparam, căutam liniile privirilor, goliciunea femeilor, sugestia unei chei puse peste intimitatea lor cea mai fierbinte. Modernii ne-au dezgustat imediat, cu femeile lor hidoase, lipsite de carnaţie, fără forme, desfigurate şi urâte de nu se poate. Până la urmă, am descoperit un tablou, aproape la fel de bun ca cel din Larousse. Era un Correggio – Somnul Antiopei. Era vechi all right, făcut la 1525, aşa scria sub el, bărbatul satir se uita ţintă la pântecul ei, iar ea, Antiopa, stătea răsturnată pe-o rână, cu sânii în sus, torsul arcuit şi pântecul lansat într-o curbură care sublinia moliciunea coapsei, odihnită şi calmă.
