CAPITOLUL UNU.
Un individ se opreşte în faţa terminalului stradal de tip Ochi-O, de la colţul dintre Second Street şi Main Street în oraşul Mardley. Este ora 10.03 A. M., conform cu timpul standard al zonei muntoase (A. D. 2090).
Prezenţa lui în interiorul limitei de 1,20 m conectează automat Ochiul-O. Identific imediat profilul biomagnetic al omului: este membru al Corpului Militarizat de Întreţinere a Computerului. Poartă uniformă de sergent. Numele lui este Walter Inchey.
Înălţime: 2 m; greutate: 102,3 kg. Faţa roşcovană (nuanţa 11). După ce m-a declanşat, se întoarce şi priveşte spre sud. Este o direcţie pe care pot să o acopăr, deci observasem deja, de la înălţimea stâlpului pe care sunt amplasat (stâlp care serveşte şi pentru iluminarea stradală pe timpul nopţii), o coloană de maşini care intraseră pe Main Street, cu o intersecţie mai jos. Coloana este precedată de un grup de tineri; dintr-o furgonetă din faţă se aude muzică.
Asta mă pune în stare de alertă. Îmi examinez imediat circuitele de transmisiuni muzicale (zona Mardley). În câteva fracţiuni de secundă interconectez terminalul stradal cu instalaţia din maşină. (Indivizii folosesc sistemul meu pentru a emite.)
Acum primesc două imagini asupra aceluiaşi eveniment.
Sergentul Inchey se pune în faţa mea. Îmi vorbeşte. Pot spune că foloseşte un ton indignat când mă întreabă:
— Computer, ai de gând să le permiţi blestemaţilor de rebeli să-şi facă de cap prin oraş?
Aceasta este o întrebare. Îmi consult memoriile corelate cu problema pomenită. Printre acestea sunt şi multe rezumate ale celor treizeci şi unu de ani de experienţe în Washington, D. C. Aici sunt salvate şi informaţiile asupra rebelilor. Se găsesc şi numeroase amănunte despre parade asemănătoare, organizate de ei în alte oraşe din vest, în ultimii doi ani şi jumătate.
Rapida mea verificare subliniază că există situaţii în care legea trebuie impusă. Dar, cu o singură excepţie, toţi aceşti Ochi-O stradali sunt echipaţi doar cu arme uşoare, DAR 1. Excepţie fac cei de la Comandamentul Corpului Militarizat de Întreţinere a Computerului. Clădirea este la fel cu toate celelalte din orăşelele cu o populaţie între 1000 şi 6000 de locuitori. Holul unei astfel de clădiri militarizate este protejat de un echipament DAR 2.
Oricum, nu pot face nimic. Şi apoi, un sergent nu este un programator autorizat. Îi explic sergentului Inchey cum stau lucrurile. El rămâne postat în zona de atenţie. Dar, în felul ăsta, îmi obstrucţionează vederea exact asupra evenimentului care îl preocupă. Ochii-O stradali sunt limitaţi, din cauza focalizării rigide şi a unei slabe recepţii audio-video.
În faţa coloanei merg şase tinere şi şase tineri. Sunt îmbrăcaţi, cum se spune, sumar. Mişcările pe care le fac îmi sunt cunoscute din alte înregistrări de parade: se leagănă şi îşi răsucesc partea de sus a bustului, până la şolduri. Braţele şi le balansează la unison. Picioarele bat pământul ritmic.
Între mişcările lor şi ritmul muzicii există o continuă legătură, ca la dansurile de salon.
În acest moment, deoarece Inchey tot nu se mişcă, pot vedea un număr tot mai mare de oameni care apar pe stradă. Ies din magazine. Se opresc. Se uită la parada rebelilor. Sergentul Inchey mârâie destul de tare:
— Ce dumnezeu, idioţii ăştia de imbecili chiar au de gând să se holbeze la circul escrocilor de rebeli!
Toate furgoanele şi camioanele rebelilor sunt înţesate de fanioane colorate. Văd roşu, verde, albastru, galben (nuanţele 2 până la 6). Vehiculul din frunte este un camion cu remorcă. Pe platforma remorcii este o pancartă enormă pe care scrie: „VIZITAŢI PANORAMA EVOLUŢIEI UMANE.”
Sergentul Inchey se întoarce spre mine şi-mi zice:
— Computer, chiar crezi că toţi nebunii ăştia or să se ducă la panoramă?
Cea de-a doua-ntrebare pe care o pune pare să fie un răspuns la prima:
— Şi ce dracu' or căuta acolo?
Sunt nevoit neutru a 9.784.562.387.184-a oară să-i atrag atenţia unei fiinţe umane că eu nu „cred” nimic. Adică nu fac speculaţii. Ca răspuns la cea de-a doua întrebare îi ofer date istorice care dovedesc că populaţia din oraşele de frontieră ale vestului a fost, de la început, împotriva expansiunii computerului. Limita de activare de 1,20 m este astfel rezultatul unui compromis local. Plasarea Ochilor-O pe stâlpi, la înălţimea de 2,40 m, focalizarea limitată la un anumit unghi, aşa încât numai persoanele de peste 1,70 m să poată declanşa mecanismul (şi asta numai dacă au împlinit 21 de ani), toate aceste limitări arată că cei din vest presupun că nu ai de ce să foloseşti computerul fără un motiv responsabil. Ce-or fi vrând să înţeleagă prin asta?!
După explicaţia mea, omul mai rămâne pe loc câteva clipe. Dă din cap. Îşi mişcă falca. Şi pleacă.
Instantaneu, Ochiul-O se deconectează. Automat.
Cea de-a doua imagine nu s-a întrerupt nici un moment. Ea mi se transmite prin ecranul din furgonul cu muzică, de pe Main Street.
În maşină sunt doi bărbaţi şi două femei, toţi tineri, precum şi doi copii mici. Copiii sunt într-un ţarc de joacă. Şi ei, şi femeile au urechile acoperite cu tampoane. Pe adulţi îi identific imediat după profilurile biomagnetice. Bărbaţii sunt Loov Gray şi Doord Vaneck, iar femeile: Fen Orick şi Oneena Lister.
Pe copii nu i-am mai văzut. Deci nu-i am înregistraţi în sistemul meu de memorie. Cele mai recente înregistrări cu cei patru maturi datează cam de doi ani şi jumătate.
Tânărul pe care îl identificasem drept Loov focalizează imaginea asupra unei femei care stă pe trotuar. Priveşte înaintarea lentă a coloanei. Lentilele telescopice apropie imaginea. De aproape, ochii ei sunt de un albastru strălucitor. Este machiată. Poartă o rochie gri-bleu (nuanţa 15).
