CAPITOLUL I.
SAVANŢII JUNIORI vegheaseră toată ziua lângă funiile clopotelor, pregătiţi în orice clipă să vestească evenimentul. Veni însă noaptea, aşa că schimbară câteva glume răutăcioase pe seama presupuselor motive pentru care naşterea întârzia. Avură totuşi grijă să nu fie auziţi din întâmplare de vreun senior sau un iniţiat.;
De fapt, copilul mult aşteptat venise pe lume la câteva ore după revărsatul zorilor. Era un băiat plăpând şi bolnăvicios; în plus, mai avea câteva trăsături care o îngroziseră pe Camerista Şefă. După ce mama lui, Lady Tania, se trezi şi ascultă scâncetele jalnice, comentă cu acrime:
— Cine-a speriat stârpitura asta mică? Se pare că nici n-a făcut bine ochi şi se şi teme de viaţă.
Savantul Joquin, cel care asistase la naştere, socoti vorbele ei rău-prevestitoare. Hotărâse să nu o lase să vadă micul monstru până a doua zi, aşa că trebuia să acţioneze rapid pentru a preveni un dezastru. Trimise în grabă mai multe sclave să facă roată în jurul copilului, poruncindu-le să stea cât mai aproape una de alta, ca un paravan împotriva radiaţiilor nefaste din dormitor.
Aflată în pat, cu trupul firav rezemat de perne, Lady Tania privi cu surprindere – apoi cu îngrijorare – alaiul straniu ce înainta cu greu spre uşă. Mai născuse patru copii, aşa că îşi dădea seama că ceea ce vedea era cu totul neobişnuit în astfel de ocazii. Era o fiinţă cu limba ascuţită, iar prezenţa unui savant în încăpere nu o impresiona. Spuse furioasă:
— Ce se întâmplă aici, Joquin?
Savantul se întoarse neliniştit spre ea. Oare chiar nu înţelegea că orice vorbă nesăbuită rostită în acele momente nu putea decât să-i aducă micuţului alte nenorociri? Observă cu groază că femeia se pregătea să vorbească din nou; atunci îşi luă inima în dinţi, implorând în gând zeii atomici.
Din trei paşi ajunse lângă pat şi acoperi gura Taniei cu palma. După cum era de aşteptat, uimită de ceea ce i se întâmpla, femeia nu reacţionă imediat. Îşi reveni însă în câteva clipe şi începu să se zbată fără convingere; tocmai atunci coşul se înclină şi, peste braţul lui Joquin, Tania îşi văzu pentru prima oară copilul.
Furtuna din privirile azurii se stinse. Abia atunci bărbatul îşi ridică cu blândeţe palma de pe buzele ei şi se retrase încet în spatele coşului. Rămase acolo, înfricoşat de propria lui îndrăzneală. Cum dinspre pat nu porni nici un fulger verbal, avu din nou sentimentul că procedase în modul cel mai potrivit. O plăcută căldură interioară puse stăpânire pe el şi din acel moment deveni convins că intervenţia lui salvase situaţia – în măsura în care mai putea fi salvată. Copleşit de autoadmiraţie, aproape că uită de copil.
Se dezmetici atunci când Lady Tania întrebă cu o voce primejdios de calmă:
— Cum s-a întâmplat?
Joquin se stăpâni la timp să nu ridice nedumerit din umeri, ceea ce ar fi fost o greşeală de neiertat. Înainte de a apuca să spună ceva, femeia vorbi din nou, de această dată ceva mai tăios:
— Desigur, ştiu că zeii atomici sunt cauza. Dar când s-a întâmplat?
Joquin era prudent. Savanţii templieri aveau o bogată experienţă în privinţa mutaţiilor atomice; suficientă ca să ştie că zeii acţionau la întâmplare şi că nu putea fi stabilită nici o regulă pe baze statistice. Totuşi, mutaţia nu putea avea loc după ce embrionul împlinea o lună în pântecele mamei, aşa că momentul transformării putea fi delimitat cu aproximaţie. Asta însemna că totul se petrecuse până în ianuarie 533 D. B., dar în nici un caz mai devreme de…
— Făcu o pauză, încercând să-şi amintească data naşterii celui de-al patrulea copil al Lady-ei Tania; termină calculul cu voce tare:
— Cu siguranţă nu înainte de 529 După Barbarism!
Femeia privi copilul, de data aceasta cu mai multă atenţie.
Joquin i se alătură fară să scoată un cuvânt. Constată surprins cu câtă superficialitate îl cercetase prima oară. Acum impresia lui era şi mai proastă. Băiatul avea un cap enorm pentru trupul debil, dar cele mai vizibile diformităţi le prezentau umerii şi braţele. Umerii coborau de la gât într-un unghi ascuţit, în aşa fel încât trunchiul era aproape triunghiular. Braţele arătau torsionate, ca şi cum oasele – împreună cu muşchii şi pielea – ar fi fost complet răsucite. Se părea că, pentru a arăta cum se cuvine, ar fi trebuit ca fiecare mână să fie mai întâi descolăcită. Pieptul copilului era turtit de-a binelea, iar sub pielea întinsă se ghiceau toate coastele. Din coşul pieptului pornea o ţesătură de oase care cobora mult mai jos decât ar fi fost normal.
Asta era tot. Dar era destul pentru Lady Tania, care abia îşi stăpânea emoţia. Joquin îi ocoli privirea, bănuind la ce se gândea. Cu câteva zile înainte de naştere ea făcuse greşeala să se laude într-o publică adunare că cinci copii îi vor asigura un ascendent atât asupra surorii sale, Chrosone – care avea doar doi – cât şi faţă de fratele vitreg, Lord Tews, căruia acritura de nevastă-sa îi dăruise trei urmaşi. Acum însă avantajul va fi de partea lor, pentru că celelalte o vor ajunge din urmă sau chiar o vor depăşi în tihnă, de vreme ce ea nu va mai putea avea copii normali.
