PROLOG.
Sub tălpile Mariei, străzile oraşului haitian dogoreau chinuitor, ca nişte plite. Lăsă în urmă umbra copacilor şi se îndreptă către un bătrân care o întâmpină râzând batjocoritor şi arătându-şi dinţii falşi, prea albi şi prea regulaţi.
— Să dau bani ca să scot de pe fund un vas cu comori? Mă crezi nebun?
Mai râse o vreme, apoi o cercetă cu priviri obosite şi pofticioase şi adăugă cu tâlc:
— Acuma, fireşte, dacă o tânără atât de drăguţă ca tine s-ar arăta binevoitoare cu un om bătrân…
Aşteptă, întins la soare ca un broscoi plin de zbârcituri, strângând căldură în oasele care nu mai erau în stare să se încălzească singure. Cu tot soarele, tremura de parcă i-ar fi fost frig.
Mărie Lederle îl studie cu curiozitate. Fusese crescută de un căpitan de cursă lungă dotat cu un viu simţ al umorului şi era întrucâtva surprinsă că acest moşneag desfrânat putea să aibă în priviri o licărire umedă la vederea unei femei tinere. Reluă calmă:
— Vasul s-a scufundat în timpul războiului, lângă o insulă din Santa Yuile. Tatăl meu a fost ultimul comandant şi atunci, când compania a refuzat să finanţeze expediţia, el s-a hotărât să caute capital în sectorul privat. Unul dintre prieteni i-a dat ideea să vi se adreseze.
Era o minciună. Fata făcuse cercetări, iar bătrânul era, pur şi simplu, ultimul de pe o lungă listă de clienţi posibili. Ea continuă cu vioiciune:
— Şi, pentru numele lui Dumnezeu, nu trebuie să vă simţiţi vexat. Sunt atâţia oameni care au spirit de aventură! De ce, domnule Reicher, un vechi jucător ca dumneata nu şi-ar petrece ultimele zile făcând ceva atât de pasionant?
Din buzele prea subţiri, dinţii perfecţi ieşiră la iveală într-un rânjet:
— Uite care e răspunsul, draga mea, spuse cu un ton ceva mai amabil. Îmi păstrez economiile pentru cercetarea medicală. Încă mai sper că se va descoperi ceva…
Ridică din umerii lui uscaţi, în timp ce pe chip îi apăru o spaimă adâncă.
— Ştii că sunt cu un picior în groapă.
O clipă, Măriei i se făcu milă de el. Se gândi la vremea când avea să fie şi ea bătrână şi neputincioasă. Gândul se risipi asemeni unui nor pe cerul senin. Avea o problemă mai urgentă.
— Deci nu vă interesează?
— Câtuşi de puţin.
— Chiar deloc, deloc?
— Nici cât a zecea parte dintr-un cent, spuse Reicher, necruţător.
Îl lăsă spunându-l în cele din urmă:
— Dacă vă răzgândiţi, ne găsiţi ancoraţi la cel de-al patrulea doc, la bordul vasului Golden Marie.
Reveni în port, unde micuţul yaht se prăjea la soare, în rând cu alte ambarcaţiuni asemănătoare. Cele mai multe dintre ele erau nave oceanice, aparţinând unor americani dornici de agrement. La bordul lor se aflau oameni care jucau bridge sau dansau în sunetul unor difuzoare costisitoare, când nu se tolăneau la soare. Măriei nu-l plăceau pentru că aveau atâţia bani, încât nu ştiau ce să facă cu ei, în timp ce ea şi tatăl ei, aproape lefteri, începeau să se simtă disperaţi.
Se urcă la bord, arzându-şi degetele de lemnăria fierbinte. Înfuriată îşi frecă mâna de coapsă, ca să înlăture senzaţia de arsură.
— Tu eşti, Mărie? se auzi de jos vocea tatălui ei.
— Da, George.
— Am o întâlnire cu unul, Sawyer. Sunt numai granguri pensionari pe aici. Poate avem o şansă.
Mărie nu răspunse, îl privi doar cum urca în tăcere. Era îmbrăcat în uniforma lui cea mai frumoasă, dar trecerea timpului îl schimbase încet, aşa că nu mai era bărbatul puternic pe care-l ştia în copilărie. Tâmplele îi albiseră, iar nasul şi obrazul purtau pecetea de neşters a negustorilor de vinuri.
Îşi îmbrăţişă fiica.
— Ţin, mai ales, să vorbesc cu Reicher — un bătrân foarte bogat-care trebuie să sosească.
Mărie deschise gura ca să-l spună că-şi pierde vremea, dar se răzgândi. Observase că uniforma îi impresiona încă pe oameni. Poate că lui Reicher îi va fi mai greu să refuze scurt un om matur şi cultivat.
Rămasă singură, se întrebă ce fel de persoană l-ar fi putut scoate pe domnul Reicher din rezerva lui.
Mancă, fără grabă, nişte fructe din frigider, apoi compuse un poem în cinstea deliciilor mărilor tropicale, unde soarele e la fel de arzător ca furia unui ucigaş.
După ce puse poemul într-un sertar plin de fragmente de versuri şi alte poezii, urcă pe punte să contemple, la umbra unei prelate, marea şi furnicarul din port. Valurile scânteiau în lumina soarelui de după-amiază, iar reflexele lor mişcătoare scăpărau orbitor pe carcasele micilor nave şi pe zidurile la fel de albe ale clădirilor oraşului. Era un tablou care o fascina întotdeauna, fără să ştie prea bine dacă îi plăcea sau îl detesta.
E minunat aici, gândi ea, însă primejdios pentru un tată şi o fiică fără un ban.
Se-nfioră, gândindu-se la dimensiunile acestui pericol, după care ridică din umeri, sfidându-l şi zicându-şi: În cazul cel mai rău, găsesc eu o soluţie.
Însă nu ştia care anume.
În cele din urmă coborî, îşi puse costumul de baie şi intră să se bălăcească în apa călduţă cu valuri moi. Înotul era un fel de eutanasie… Încă o zi care se scurge ca alte sute, căzând fără urmă în oceanul timpului.
Privi în urmă lungul şir al zilelor însorite, încântătoare fiecare în parte, dar neliniştitoare toate la un loc, căci îi evocau o viaţă irosită.
