Prolog.
Să luăm o fiinţă înzestrată cu raţiune –
Steve Hanardy s-ar potrivi şi el acestei descrieri. Steve e un bărbat scund, dar robust, cu aerul cuiva aflat foarte aproape de stagiul animalic. Obişnuieşte să-şi ţină mereu ochii mijiţi, de parcă ar fi deranjat în permanenţă de o lumină puternică. Are un chip cu trăsături grosolane, neplăcute. Dar este om. Poate gândi şi acţiona şi e mereu gata să lase de la el decât să profite.
— Să punem această persoană înzestrată cu raţiune într-un sistem solar înconjurat de un ocean de vid de două milioane de ani lumină în spatele căruia, aparent, se află un alt pustiu la fel de vast –
Hanardy, unul dintre produsele migraţiei pământenilor pe lunile şi planetele sistemului solar, se născuse pe Europa, una dintre lunile lui Jupiter, înainte ca sistemul educaţional să fi ajuns şi la colonişti. Crescuse fără beneficiul unei educaţii, drept care, la maturitate, ajunsese incoerent în gândire, dar foarte bun ca să muncească pe navele de mărfuri şi pe cele de pasageri care treceau grăbite prin imensa grămadă de resturi – de la luni mai mici, la meteoriţi locuibili – care înconjurau masivul Jupiter.
Cum zona era bogată şi forfotea de febra negoţului, chiar şi Hanardy, cel lipsit de imaginaţie sau inteligenţa, ajunsese să aibă o navă de mărfuri doar a lui. Chiar de la început, cele mai profitabile transporturi fuseseră cele ocazionale, spre meteoritul pe care locuiau un om de ştiinţa, profesorul Ungara, laolaltă cu fiica sa, Patricia. Vreme de ani de zile, pentru el acesta a fost un aranjament extrem de lucrativ, cu transporturi de rutină, fără nici un fel de incidente.
— Să confruntăm acest individ înzestrat cu raţiune cu enigma unei –
Gândurile bărbatului erau întunecate de nehotărâre, în vreme ce traversa camera de control a navei, spre patul pe care zăcea ţeapănă şi nemişcată o femeie. Se aplecă puţin asupra ei. Rosti pe un ton grav: – „Am început să încetinim, Merla.”
Nici un răspuns, nici o mişcare, nici cea mai mică grimasă pe chipul anormal de alb. Doar nările fine se dilatau uşor în ritmul respiraţiei încete. Asta era tot. Dreegul îi ridică un braţ şi apoi îi dădu drumul. Braţul căzu în poala femeii ca o bucată de lemn. Bărbatul îi ridică cu grijă pleoapa şi privi cu atenţie. Pupila era aţintită asupra lui, dar nu-l vedea, iar irisul era de un albastru tulbure.
Bărbatul se îndreptă de spate. Aşa cum stătea pe puntea tăcută a navei, părea muncit de calcule reci, neplăcute. Tocmai cugeta cu amărăciune: „Dacă o reanimez acum, va avea mai multă vreme la dispoziţie ca să mă atace şi, desigur, mai multă putere. Daca mai aştept puţin, o să fie mai slăbită.”
Încet, începu să se relaxeze. Amintirea anilor obositori pe care el şi cu femeia aceea îi petrecuseră împreună în vastitatea întunecată a spaţiului anulă în parte hotărârea rece pe care o luase înainte.
Sufletul îi era atins de o undă de simpatie, ceea ce-l făcu să ajungă la o altă decizie. Prepară o substanţă pe care o injectă în braţul femeii. Ochii lui gri aveau o lucire ca de oţel atunci când îşi apropie buzele de urechea ei. Îi şopti pe un ton blând: „Suntem aproape de un sistem solar. O să găsim sânge, Merla! Şi viaţă!”
Femeia se mişcă uşor. Semăna cu o păpuşă cu păr auriu care se trezea la viaţă. Deşi obrajii perfecţi nu aveau nici o urmă de culoare, ochii priveau cu atenţie în jur. Ridica privirea spre el, cu o expresie de ostilitate dură, care exprima o întrebare.
„Mi-ai dat chimicale”, rosti. Nu mai semăna cu o păpuşă. În vreme ce continua să-l privească fix, o parte din frumuseţea chipului dispăruse. Continuă: „E al naibii de ciudat, Jeel, că tu pari să te simţi foarte bine. Dacă aş fi ştiut că…”
Bărbatul se îndepărtă de ea, cu o expresie rece pe chip.
„Las-o moartă, îi zise cu calm. Ştii foarte bine că risipeai energia. Dar nu contează, vom ateriza în curând.”
Rigiditatea din corpul ei începuse să dispară. Femeia se ridică cu greu şi pe faţă îi apăru o expresie de nelinişte atunci când zise: „Pe mine mă interesează mai mult riscurile. Nu e vorba de o planetă a Uniunii Galactice, nu?” „Nu, nu sunt galactici pe aici. Dar există totuşi un Observator. În ultimele două ceasuri am prins ultra-semnale secrete” – tonul lui deveni sardonic – „care avertizează toate navele să nu se apropie de sistem pentru că nu este deocamdată pregătit pentru vreun contact cu una dintre planetele Uniunii Galactice.”
O parte din bucuria aceea diabolică din gândurile lui se transmisese probabil şi în tonul cu care vorbise. Femeia, care încă îl privea fix, făcu deodată ochii mari. Şopti: „Vrei să spui că…”
Bărbatul dădu din umeri. „Semnalele probabil că sunt acum la intensitate maximă. Vom afla imediat ce grad are sistemul ăsta. Dar, după mine, poţi să începi să speri încă de pe acum.”
Ajuns la panoul de control, scufundă camera în întuneric şi trecu comanda pe pilot automat. Pe ecranul de pe peretele opus se formase deja o imagine. La început numai un punct de lumină pe cerul înstelat, apoi o planeta ce plutea senină prin spaţiul întunecat, cu oceanele şi continentele perfect vizibile. Dinspre ecran tocmai se auzea un glas: „Acest sistem stelar conţine numai o singură planetă locuită, numită Pământ de către rasa dominantă. A fost colonizată de galactici cu vreo şapte mii de ani în urmă în maniera obişnuită. Acum se află la gradul al treilea de dezvoltare şi a izbutit să creeze o formă limitată de călătorie spaţială, cu o sută şi ceva de ani în urmă.”
Cu o mişcare a mâinii bărbatul stinse ecranul şi aprinse luminile, privind-o triumfător pe femeie. „Gradul trei!” rosti încetişor, pe un ton mirat „Numai de gradul trei. Merla, îţi dai seama ce înseamnă? Este şansa unei întregi epoci. Am de gând să-i anunţ pe cei din tribul dreeg. Dacă nu putem lua de aici câteva cisterne de sânge şi o baterie plină de «viaţă» nu merităm să fim nemuritori.”
