(din volumul Cartea lui Van Vogt 1972)
I.
Când a aflat despre accidentul soţului ei, mintea Mariei a fost străfulgerată de un aforism de-al lui, care o supărase întotdeauna cel puţin la fel de mult ca oricare din celelalte idei de-ale sale, la fel de nesuferite: „Prima reacţie a soţiei unui bărbat modern, când află despre moartea lui, este uşurarea. În ziua de azi toate femeile consideră că s-au măritat cu bărbatul care nu trebuia şi că acum or să găsească unul mai bun…”
Aforismul continua. Dar fusese întotdeauna convinsă că scriind această parte a aforismului şi repetându-i-o mereu, Carl dorise să vadă ce ar fi simţit ea în cazul în care s-ar fi întâmplat aşa de-adevărat.
În picioare lângă telefon, în casa părinţilor ei, după ce pusese la loc receptorul, Mariei nu-i venea să creadă că el chiar fusese accidentat: Nu acest om cinic la superlativ!
Câştigător, împreună cu ea, al Premiului Nobel pentru fizică anul trecut, şef al propriului său laborator de producţie, preşedinte al Corporaţiei Non-Pareil, amant (după spusele lui) al unor duzini întregi de femei, autor al unei extrem de mecanistice filosofii a comportamentului feminin (scrisese fiecare comentariu cu mâna lui într-o carte nepublicată, intitulată Femeile sunt sortite pieirii – Aforismele doctorului Carl Hazzard)… Practic nu păruse vreodată vulnerabil.
Mai târziu, pe când se pregătea să ia avionul spre New York înainte de a-şi continua drumul spre coasta de vest, a mai primit un telefon: doctorul Angus MacKerrie, chirurg şef la Fundaţia de Studii ale Creierului, reuşise să scoată creierul lui Carl din cutia craniană cu câteva minute înainte ca moartea să-i cuprindă corpul zdrobit.
Cu o tresărire, Marie îşi aminti.
Carl şi ea, şi mulţi alţi savanţi, semnaseră cu câţiva ani în urmă un acord cu Fundaţia, prin care îşi donau creierele. Scopul era menţinerea în funcţiune a capacităţii de a gândi, după moarte.
Marie nu prea-şi dădea seama ce ar trebui să simtă. Cu siguranţă nu durere.
Un al treilea telefon – de la dr. Walter Drexel, care vorbea cu o voce ciudat de încordată – a fost scurt. Obţinuse orarul avioanelor cu care călătorea ea. I-a spus: „Marie, ştiu că o să ţi se pară ciudat, dar te aştept la New York. E foarte important.”
Şi într-adevăr l-a găsit acolo, pe aeroport, înalt, bine îmbrăcat, serios, un domn bine de patruzeci şi ceva de ani.
A anunţat-o că i-a închiriat o cameră într-un mic hotel de lux pe East 48th Street şi că rezervase o masă la un restaurant tot de lux în apropiere. Totul era foarte ciudat, într-adevăr, dar Walter fusese şeful compartimentului de fizică la Hazzard Laboratories, şi, dacă lucrurile îşi urmau cursul firesc, ar fi trebuit să fie promovat acum pe postul lui Carl. Marie se sui în taxi împreună cu el, nedumerită dar nu şi tulburată.
Au cinat în doi, într-un separeu. Imediat ce au ajuns la cocteiluri, Walter începu, cu voce joasă:
— După ce ai plecat – la sugestia lui Carl, după cum am înţeles…
Ea dădu din cap aprobator:
— Vroia să merg să-mi vizitez părinţii.
— Pe mine m-a chemat în biroul lui. Mi-a spus că văzuse un schimb de priviri între tine şi mine care-l făcuse să-şi dea imediat seama că avem o legătură.
Ceva se strânse în Marie. Vechea ruşine. Spuse, nefericită:
— Nu-ţi face probleme, Walter, am mai trecut prin asta. Walter continuă:
— Mi-a dat preaviz o săptămână. A zis că m-ar da afară, dar că nu vrea să dea naştere la bănuieli că mă zboară din cauza ta. A zis că nu vrea ca reputaţia ta să fie ştirbită. Mi-a spus să caut un motiv oarecare şi suficient de plauzibil pentru plecarea mea.
Marie spuse:
— Din clipa asta ai postul înapoi.
— Mulţumesc, Marie – fizicianul era grav. Dar dacă n-ar fi fost decât asta aş fi stat la Los Angeles şi ţi-aş fi spus-o acolo. A crezut probabil că-mi bagă un cuţit în inimă spunându-mi că va vorbi presei despre numeroasele tale aventuri amoroase, că o să descrie lumii întregi existenţa lui de coşmar, ca soţ al unei femei uşoare…
— A zis afemeiatul ăla aşa ceva!
Pe moment, revoltătoarea inversare a adevărului o înfurie pe Marie dar n-o surprinse. În chiar primul an de căsnicie Carl o anunţase că are o amantă, sau două, sau trei. Ea se mutase imediat puţin mai departe, pe acelaşi palier, în apartamentul propriu. La scurt timp după aceea, Carl îşi manifestase primele bănuieli în ceea ce o privea pe ea, prin ceea ce avea să fie probabil primul lui aforism: „Termenul de femeie «bună» este incorect. Fiecare femelă umană s-a retras într-un colţ sigur din punct de vedere psihologic. A fi «bună» nu este decât unul dintre aceste colţuri, deşi este probabil unul dintre cele mai sigure din moment ce majoritatea femeilor americane îl folosesc ca bază de operaţii.”
Carl argumentase că înfăţişarea ei exterioară de frigiditate nu era decât un aspect al „încolţirii”, „retragerii la colţ”, îşi regăsi vocea:
— Bineînţeles că l-ai anunţat că eşti nevinovat.
Walter răspunse sincer:
— Marie, era ca şi cum ai vorbi cu un dement. Când spunea lucrurile acelea despre tine, ochii lui negri îi luceau, buzele îi tremurau şi avea picături de transpiraţie pe obraji…
Era descrierea vie a unui Carl pe care Marie îl cunoştea bine. Spuse:
— Fără îndoială că intra într-una din fazele lui periodice de gelozie. În trecut, angaja un detectiv şi-l punea să mă urmărească. Câteodată îl găseam în camera mea, adul-mecând. Îmi spunea că miroase prezenţa unui bărbat – o minciună, pentru că nu era niciodată vreunul. În momentele acelea îi veneau în minte cele mai răutăcioase aforisme…
Se opri. O cuprinse vechiul sentiment de dezgust.
Walter spuse:
— Marie, operaţia asta pe creier schimbă totul. Îţi dai seama că Fundaţia de Studii ale Creierului aşteaptă să comunice cu Carl imediat ce dispare efectul anesteziei?
Marie nu se gândise la asta deloc.
Se gândi acum, dându-şi seama, amintindu-şi de lunile când undele ei cerebrale şi ale lui Carl fuseseră înregistrate şi corelate cu modul în care vorbeau. Fiecare silabă şi sunet pe care-l produceau fuseseră transformate în informaţie analogică introdusă într-un calculator.
Walter continuă cu o voce ternă:
— Marie, dacă-şi revine Carl şi e tot în starea asta de gelozie şi suspiciune extremă, s-ar putea să spună ceva împotriva noastră.
Marie îngheţă de frică. Ar fi fost suficientă o singură acuzaţie pentru a distruge şi reputaţia ei, şi a lui Walter. Walter încheie pe un ton disperat:
— Marie, eşti soţia lui. Trimite o telegramă Fundaţiei să aştepte cu orice încercare de comunicare până ajungem acolo. Noi doi trebuie să fim primii care vorbim cu Carl. Foloseşte-ţi toate drepturile legale, indiferent ce ar putea crede unii şi alţii.
— Dar am semnat nişte convenţii, şopti ea, care…
— Trebuie! Vocea lui Walter era răguşită. N-ai de ales.
Cu o mână tremurândă, scoase două formulare de telegramă din buzunarul de la piept.
— Asta-i pentru avocatul tău – cum îl cheamă?
— Bob Lindley. Apoi îl corectă: avocatul lui Carl.
— Acum e avocatul tău, spuse Walter. Şi asta este adresată doctorului MacKerrie de la Fundaţie.
Îi citi mesajele. Erau practic la fel. Primul cerea avocatului să negocieze imediat cu Fundaţia şi să le interzică orice comunicare cu Carl fără permisiunea ei expresă. Al doilea adresa aceeaşi cerere urgentă doctorului MacKerrie.
Menţionarea numelui MacKerrie îi aminti Mariei că acesta era cel care făcuse numeroasele înregistrări encefalo-grafice ale undelor ei cerebrale şi ale lui Carl. Şi îşi mai aminti ceva. Carl întotdeauna considerase că „Mac” stătuse lângă ei mai mult decât era necesar, pentru că, după cum se exprimase el în maniera lui mecanicistă, „libidoul lui simte pe aici o femeie nefolosită – aceasta eşti tu, dulceaţă”.
O altă vorbă de-a lui Carl îi trecu prin minte: „Când o femeie descoperă că un bărbat o iubeşte, are un impuls foarte puternic să-l folosească. Nu întotdeauna e înţelept.”
O speranţă plină de tensiune încolţi în ea: Oare Carl a avut dreptate, dacă Mac într-adevăr mă place… Îi va convinge pe ceilalţi…
Cu voce tare şi sigură, spuse:
— Anunţă-i cu ce avion sosim mâine. Şi trimite telegramele!
Walter o corectă:
— Cu ce avion soseşti mâine. Să nu ajungă cineva să mă suspecteze pe mine!
Şi o luă la picior, nerăbdător să trimită telegramele.
II.
Dimineaţa.
Marele avion cu reacţie decolase de o oră din New York, când sosi prima telegramă de răspuns, care-i fu înmânată lui Marie. Citi:
PREA TÂRZIU CA SĂ OPRIM PRIMUL INTERVIU.
DEJA DISTRIBUIT TV ŞI RADIO. FUNDAŢIA PROMITE COOPERARE DEPLINĂ PE VIITOR. CU DRAGOSTE, MAC.
Marie îşi dădu seama că Walter se chinuia să se aplece din scaunul alăturat ca să citească şi el. Îi trânti telegrama în mână, şoptind:
— Carl nu pare să fi făcut vreo acuzaţie.
Avea un sentiment puternic de uşurare, sentimentul că fusese evitată o criză.
Îşi dădu seama că Walter scria furios pe spatele telegramei. Când acesta îi băgă hârtia în mână, văzu că are pupilele dilatate şi trăsăturile contorsionate. Îi şopti:
— Marie, trebuie să opreşti chestia asta cu radio-TV. Fii atentă.
Îi înşfăcă telegrama din mâini şi citi ce scrisese: „Dau în judecată Fundaţia, companiile de radio şi TV şi cer despăgubiri de milioane dacă se transmite programul fără permisiunea mea”.
Marie se gândi: Or să creadă – Mac o să creadă —că sunt o isterică.
Îşi aminti că unul din aforismele lui Carl descria reacţia bărbaţilor superiori în faţa unei femei isterice: „Se hotărăsc ori s-o plesnească ori să-i cânte în strună”.
Spuse cu voce nesigură:
— E necesar, Walter? E absolut necesar?
Îi răspunse într-o şoaptă răguşită:
— Pur şi simplu nu mai trebuie întârziat nici o secundă.
— Eşti sigur că nu-mi dai sfaturi aiurea din cauza fricii?
— Marie, nu trebuie să-l lăsăm pe Carl să fie auzit în eter până nu ştim ce are de spus.
Era o doză de adevăr în asta. Marie aprobă din cap şi spuse:
— Bine, trimite-o!
Stewardesa luă telegrama şi îndată se întoarse cu alta. Era de la avocat:
„Început negocierile cu Fundaţia. Situaţie legală neclară datorită circumstanţei unice. Vizitaţi-mă la întoarcere. Multe aspecte urgente de discutat. Bob L.”
Cu o oră înainte de aterizare, lui Marie i se înmână o a treia telegramă. Era de la dr. MacKerrie:
