Înainte să-şi dea mult aşteptatul sfârşit – că nu mai scăpăm de putoarea lui ameţitoare —, după o viaţă de câine şi o rugă îndârjită, scremută şi niciodată întreagă, prepozitul Giancarlo Vitellini, de la abaţia noastră Fossanuova din provincia Latina, a hotărât să Ni se confeseze. Acest trăitor nemeritat printer cucernici, sub numele de Fra Ruggiero di Castradivaria, a scris pe un pergament din piele de viţel lombard, pe care fusese cândva mâzgălit un vers eretic al evreului Maimon – pergament răzuit mai apoi cu acid, spălat şi sfinţit cum se cuvine —, Următoarea blasfemie: „Afirm că m-am născut şi am trăit în cea mai sinceră dragoste pentru Dumnezeu, cu o inocentă a trupului şi o dăruire sufletească adevărate, aşa cum numai sfinţii au, fapt pentru care consider sanctificarea lui Tommaso d'Aquino pe deplin justificată, elogiile asupra operei sale total întemeiate, iar concluziile teologilor, că el a salvat Biserica într-un moment greu, nu prea departe de adevăr, desi eu personal nu l-aş putea numi decât un speculant genial, însă toată această recunoaştere încărcată de remuşcări amare nu m-a împiedicat să caut mereu Un răspuns la o întrebare care mi-a răscolit întreagă păcătoasa mea viaţă şi pe care o las aici cu limbă de moarte:
Dacă Isus Christos este începutul lumii noastre, şi nu există alt chip de a vieţui decât în credinţa Lui – care rămâne cea dreaptă —, cum se face că Voinţa Divină l-a dat pe Aristotel şi l-a răbdat să trăiască şi să dea lumii speranţa că se poate trăi şi fără Dumnezeu?
La fel cum mâinile mele îngheţate de frigul necunoaşterii pot deschide totuşi oricând un tratat de Istorie sau Artă pentru a înţelege bogăţia Universului pământesc, aşa cum l-au străbătut oamenii până la Anul Zero, tot astfel ochii mei încercănaţi de suferinţa micimii pot vedea ce dezordine stilistică a domnit până să vină El pentru A aduce Marea Ordine a credinţei, menită să mântuiască această lume, îndemnând la dragoste, nesuferirea răului, milostivenie, tămăduire, edificiu, fraternitate şi egalitate.
Şi, mai apoi, de ce universitarii îl numesc doctor ^ „' angelicus et universalis, iar poporul de jos care se ^
Revoltă astăzi îl invocă drept doctor communis, cerând în numele lui o lume mai bună şi mai dreaptă?”
În acest loc se observă că s-a rupt pana în mâna nepriceputului ăsta de Giancarlo Vitellini. Iar după aceste vorbe Deşuchiate şi vitregite de suflarea binefăcătoare a Sfântului Spirit, lipsesc oarece cuvinte pierdute, zice-se, în timpul Tremuriciului abatelui Lodovico Branca, omul nostru de la Fossanuova. Când a vărsat vinul sfinţit peste toatele, astfel că Pergamentul nu mai cuprindea decât ultimele cuvinte ale numitului prepozit. Care se scriu acum şi apoi se şterg: „. Atunci, de unde a apărut crima asta?”
BENEDETTO CAETANI Papă Bonifaciu v ni Nno Domini s 299
Ia f 8-fâj l Nobilitas morum magis Ornat qwm genitorum Nobleţea caracterului împodobeşte Mai mult decât nobleţea părinţilor „Aristotel este un premergător al Mântuitorului şi demonstraţia existentei lui Dumnezeu este cea dintâi datorie a oricărui Filosof, Tommaso, pentru că numai Cel Atotputernic, fiind Nemărginit şi fără început, posedă înţelegerea completă a Lucrurilor, în timp ce oamenii, fiule, nu sunt în stare să înţeleagă Tainele dumnezeirii decât prin ceea ce ne-a dăruit El mai preţios, Ca instrument al comunicării.” „Un telefon?” „Nu, fiule, nu.
Revelaţia Părintele Buono trecuse prea repede peste blasfemia mea.
A ridicat ochii încet şi trist, privind îngândurat tencuiala scobită De pârjolul ultimei secete, murii pătaţi de piatra vânătă a timpului, iar mai sus, balcoanele curbate de uscăciune şi streaşinile Zdrenţuite de vânturi. Se necăjea degeaba bătrânul, căci Evul Mediu încă nu decăzuse. Din acele ziduri fusese ridicat până Aproape de cer castelul nostru de la Roccasecca, după Deznodământul îngheţat al bătăliei cu sănii din pasul Bernina, Care se petrecuse în timpul procesului vesel de la Roma îndreptat împotriva cadavrului papei Formosus. Mentorul meu a Urmărit apoi cu pleoapele strânse iedera uscată de transparenta grea a firmamentului, cârceii agăţaţi încă în scândurile putrezite Din ferestre, ca nişte gheare năpârlite de pisică, muchiile Sfărâmate ale crenelurilor albite de penele porumbeilor sălbatici şi vârfurile pinaclurilor înfipte ca nişte sule în atmosfera stătută şi împuţită de gunoaie a Italiei. După asta, a coborât privirea Înceţoşată de lacrimi pe contraforţii desprinşi din zid la ultimul Cutremur răufăcător, cu epicentrul sub tronul de fildeş ai lui Federico von Hohenstaufen din Sicilia – când se clătinase Petrolul în străfunduri, fără ca noi să ştim —, sprijinind atunci Doar gurile de aer meridional căscate între ei şi pereţi, printre Ptozele prăfuite de păianjeni. Bătrânul a continuat apoi să-şi Plimbe ochii pe căruţa dezmembrată a lui moş Murillo – spaniolul cu sânge japonez —, între ale cărei hulube paiele începuseră Să facă iarăsi spice. şi mai cred că părintele Buono privea Anume închipuirea câmpiilor de sub Montecassino, despre care Eu am crezut întotdeauna – dar mai ales primăvara, când ieşea Untişorul – că sunt petice din blana unei vidre verzi, întinsă Chiar de Dumnezeu la soarele torid, usturător şi nemilos al Peninsulei.
Peste vârfurile castelului tocmai trecea un stol de ciori slabe, Despănate şi aproape oarbe, ca iarna. Iar pe deasupra lor se Rotea încet vulturul regal. Nu tipa, ci doar se găinăţa în capul Nostru, dând culoare unui peisaj monoton şi somnolent.
Lui Buono îi plăcuse evlavia şi destoinicia mea – pe care O numea în şoaptă pasiphanes arete —, încă din nefericitul an
1229, când tatăl meu asediase, cucerise şi jefuise turbat Mânăstirea, biciuise călugării cu un lant de fântână, iar pe abate Îl siluise în fata novicilor, umplându-i şi pe aceştia de pofte.
Se împlineau exact şapte secole de când Benedict di Nursia Îşi inventase ordinul său binecuvântat în acel lăcaş faimos, care De atunci avea să-şi piardă pentru totdeauna măreţia şi misterul între bucile însângerate ale abatelui.
