PDF Viata și învataturile Sfantului Ierarh Nifon al Constantia

ÎNSEMNARE din partea traducătorului.

          Descoperirea prezentei vieţi a Sfântului Nifon, Episcopul Constantianei de lângă Alexandria Egiptului, se datoreşte monahului Lazar din Mănăstirea Dionisiu, din Sfântul Munte Athos. Acesta, în preajma anului 1970, a găsit în biblioteca mănăstirii un manuscris vechi, necunoscut, cuprinzând viaţa, nevoinţele şi învăţătura Sfântului Ierarh Nifon al Constantianei, care a trăit în veacul al IV-lea, veacul marilor ierarhi ai Bisericii, în aceeiaşi vreme cu Sfântul Atanasie cel Mare, Patriarhul Alexandriei, care a şi luat parte la înscăunarea şi apoi la îngroparea sa.

          Spre deosebire de viaţa Sfântului Nifon, aflată în şinaxarele româneşti, la 23 decembrie, ziua de prăznuire a marelui ierarh, prezenta viaţa este mult mai bogată. Cuprinde, între altele, un numar de 23 de preafrumoase rugăciuni, pe care Sfântul Nifon le-a rostit în diferite împrejurări şi descrie mai multe vedenii şi descoperiri ale lui, dintre care cea mai minunată este cea a înfricoşatoarei Judecaţi.

          Cartea cu viaţa Sfântului Ierarh Nifon, având ca titlu Un episcop ascet, a fost tipărită de Mănăstirea Paraclitu, din apropierea Atenei, în mai multe ediţii. Prima a apărut în anul 1972, iar în 1980, a patra ediţie, după care s-a făcut şi prezenta traducere românească, cu dorinţa fierbinte ca această viaţă minunată să ajungă la cunoştinţa evlavioşilor români, pentru folosul lor suflete.

          Protosinghel Petroniu Tănase Stareţul Schitului Românesc Prodromu Sfântul Munte Athos – 23 decembrie 1986

          DIN EGIPT LA CONSTANTINOPOL.

          În timpul marelui Constantin, trăia în Constantinopol un demnitar al palatului împărătesc, numit Savatie. Era oştas încercat şi împăratul l-a numit general al armatei, în oraşul Almiropole din Egipt. Toţi orăşenii îl cinsteau şi-l dădeau multă atenţie, dar mai ales primul guvernator al oraşului numit Agapit. Adeseori el mergea la casa generalului, însoţit de fiul său Nifon, care era de opt ani.

          Într-o zi, cum stăteau de vorbă, Savatie întreabă pe guvernator: Ştie carte băiatul? Iar Agapit a răspuns: Din păcate nu ştie, pentru ca oraşul nostru nu are profesori.

          Şi şi de ce nu-l trimiţi la Constantinopol? Continuă generalul. Sunt bucuros să stea la mine acasă şi să înveţe Sfintele Scripturi”.

          Agapit a rămas încântat de această binevoitoare propunere. A mulţumit călduros lui Savatie şi a început să pregătească pe băiat. Peste câteva zile i l-a dat să-l trimită la Constantinopol.

          Ajungând în capitala imperiului, Nifon a fost primit cu mult ă bunătate de femeia generalului, care l-a dat în seama unui învăţător priceput şi credincios ca să-l înveţe Sfintele Scripturi.

          Copilul învăţa cu multă sârguinţă. Avea atâta dorinţă să înveţe, încât se îndeletnicea cu învăţătura şi o buna parte din timpul nopţii. Astfel, în scurt timp, a ajuns să înveţe multe. Totodată, arăta să aibă mare evlavie faţă de Dumnezeu. Îi plăcea să meargă la sfintele slujbe şi, când auzea citindu-se despre luptele şi chinuirile mucenicilor, se minuna nespus de râvna şi bărbăţia lor. De aceea, când găsea Vieţile sfinţilor cuvioşi sau mucenici, le citea cu sete şi atenţie, câştigând astfel mult folos sufletesc.

          Aceste învăţături îl făceau să iubească linistea, blândeţea şi smerenia. Toţi îl admirau când îl vedeau la o vârstă aşa de tânără, având minte şi înţelepciune de bătrân.

          În chip deosebit avea mare dragoste faţă de săraci. Îi ajuta din toată inima şi le înlesnea cât putea toate cele de trebuinţă.

          Auzind odată de la un bun creştin că trebuie să ne păzim curaţi de păcatele trupeşti, el se întreba: “Oare voi putea împlini şi eu această virtute? Fiindcă, pentru a scăpa de focul cărnii, trebuie o luptă crâncenă, de astăzi înainte, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu voi mai privi la chip de femeie”.

          ISPITA.

          Trecuse multă vreme şi Nifon sporise şi în cunoştinţă şi în virtute. Era acum aproape flăcău; îi era dor de părinţi şi de patrie şi se pregătea să plece. Femeia generalului Savatie, însă, care nu avea copii, văzând virtutea şi sporirea lui Nifon, se străduia să-l ţină ca să-l infieze şi să-l facă moştenitor al averii lor. Dar, neputându-l îndupleca, a căzut în adâncă mâhnire. Când a văzut-o aşa de mâhnită şi a aflat pricina mâhnirii ei, iconomul casei a cerut să-l dea pe tânăr în seama lui, adăugând: “Il voi face eu să uite cu totul şi de părinţi şi de patrie”.

          Deci, l-a luat iconomul şi a început să-l târască pe la petrecerile tinerilor cu viaţa stricată şi la felurite distracţii. Iar Nifon, tânăr şi fără experienţă cum era, s-a dedat la această viaţă de petreceri, la chefuri şi risipă, ca să se mângâie, chipurile, de mâhnire şi de lipsa părinţilor.

          Tinereţea este lesne târâtă pe aceste cai: căci vorbele rele strică obiceiurile bune. Betia, prostia, dezmăţul i-au intunecat mintea tânărului şi astfel, cel ce mai înainte era tăcut, paşnic, smerit, acum devenise flecar, batjocoritor, dansator, petrecăreţ. Uitase cu totul şi părinţi şi patrie şi rudenii. Părăsise studiile şi nu se mai grijea de nici o virtute.

          Văzând-l în aceasta stare, un bun creştin îi zicea adesea: “Vai de tine, Nifone, în ce stare ai ajuns! Vino-ţi în fire şi caută să te îndreptezi!”

          Aceste cuvinte făceau pe Nifon să ofteze şi să lăcrimeze adeseori, gândindu-se la viaţa pe care o duce, însă, cu toate acestea, nu putea să o lepede. Îl tiraniza puterea obişnuinţei.

          Într-o zi, s-a dus să vadă pe un prieten al sau Nicodim. Acesta cum l-a văzut, se uita ţintă la el, privindu-l curios. Mirat, Nifon îi zice: “Ce te uiti aşa la mine? Pentru prima dată mă vezi?” Atunci Nicodim îi raspunde: “Crede-mă, prietene, că tare te-ai pierdut. Faţa ta mi se pare schimonosită şi neagră ca unui arap. “

          Nifon a înţeles; faptele lui păcătoase îl făceau să arate aşa. Ruşinat şi-a acoperit faţa cu mâinile şi a plecat, zicându-si în sine: “Vai de mine, de trei ori ticălosul! Cum am ajuns în aceasta stare jalnică! Putea-voi oare să mă pocăiesc şi să mă îndreptez? Cine să-mi spună aceasta? Cine să mă încredinţeze că mă va milui Domnul? Cum voi îndrăzni să cer milă de la Dumnezeu, după atâtea păcate câte am făcut?”

          PE CALEA ÎNTOARCERII.

          A căzut apoi într-o adâncă meditaţie şi tot felul de gânduri i-au frământat creierul până seara. Astfel, mâhnit, s-a culcat flămând. Dar îndată a zis întru sine: “Să mă scol să fac măcar o mică rugăciune către Dumnezeu”.

          Când, însă, a înţeles acest gând al lui, diavolul, ca un urâtor de bine ce este, a început să-l bântuie sufletul cu o teamă ciudată, şoptindu-l un gând cu totul bizar: “Dacă te scoli acum noaptea ca să te rogi, îndată te vei îndrăci şi vei înebuni”. Cu acest gând, diavolul l-a tulburat şi speriat mult timp. Totuşi, Nifon a reuşit să biruie teamă, zicându-şi întru sine: “Câtă vreme mi-am petrecut nopţile în păcate, n-am păţit nimic nici un rău şi să păţesc acum când vreau să mă rog lui Dumnezeu? Anatema ţie, duh viclean şi necurat!” Şi îndată a sărit din pat. Dar abia s-a întors spre răsărit când, i-a apărut înainte un nor negru, care l-a speriat aşa de tare încât, paralizat, a căzut în pat ca un mort. Se cutremura pentru păcatele sale şi totodată, era foarte mirat de impiedicarea ce i-o făcuse diavolul ca să se roage.

          Dimineaţa însă, căindu-se, a mers la biserică şi s-a aşezat într-un colţ. Apoi, ridicându-şi ochii a văzut icoana Maicii Domnului şi, suspinând din adâncul inimii, a zis: “Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu Fecioară, Maica milei şi a îndurării, milostiveşte-te spre mine păcătosul şi mă miluieşte!”

          Rostind cu ochii înlăcrimaţi aceasta rugăciune, i s-a părut că Maica Domnului s-a întors şi-l priveşte cu faţa blândă şi veselă. Şi Nifon, a simţit o mare mângâiere. A continuat să se roage cu lacrimi multă vreme şi apoi a ieşit din biserică, zicându-şi: “Vezi, ticălosule, că te iubeşte Dumnezeu şi te primeste să te mântuiască; şi tu, L-ai părăsit. Gândeşte-te, nefericitule, cât de grabnic te-a ajutat acum Maica Domnului”. Astfel, mângâiat, a dat slavă lui Dumnezeu.

          Altă dată, mergând iarăşi la acea biserică, a văzut un om păcătuind şi l-a osândit în sinea lui şi l-a urât. Când a intrat în biserică şi a ridicat privirea la icoana Maicii Domnului, o vede c ă-l priveşte cu asprime şi că-şi întoarce faţa de le el. Mare tulburare şi mâhnire a simţit Nifon din pricina aceasta. Mintea lui nu putea găsi pricina, dar cercetându-se cu atenţie, a înţeles: că osândise cu mintea pe acel om. De aceea Maica Domnului se întorcea acum de la el. Îndată a căzut la pământ şi şi-a mărturisit greşeala. Plângea cu amar şi ruga pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu să-l ierte. Astfel, rugându-se multă vreme, vede că icoana îl priveşte cu faţa veselă şi aşa a iesit uşurat din biserică.

          Din acel moment, ori de câte ori greşea cu ceva, icoana Maicii Domnului îl mustra, iar el îşi mărturisea cu lacrimi greşeala, primea iertare şi mângâiere şi se îndrepta. Nu după multă vreme, a văzut în vis că se afla într-o casă mare. Deodată apar o muţime de draci negri şi întunecaţi, care veneau furioşi asupra lui cu vădită intenţie de a-l ucide. El a fugit în altă parte a casei şi, găsind o biserică, a intrat înăuntru, a închis uşile şi a scăpat de ei. Când însă a ieşit afară, iarăşi au apărut negrii şi întunecaţii. Fugind el ca să nu-l prindă, iarăşi a intrat în biserică şi aşa a scăpat.

          Acest vis l-a avut mereu timp de o săptămână. De aici a înţeles că nu este cu puţintă a se mântui de răutăţile dracilor, dacă nu merge adeseori la biserică să se roage la casa Domnului, rugând pe Dumnezeu să-l izbăvească de uneltirile viclenilor draci.