Principiile doctrinei spiritiste cu privire la nemurirea sufletului, natura Spiritelor şi raporturile lor cu oamenii, legile morale, viaţa prezentă, viaţa viitoare şi viitorul umanităţii
Cuvânt înainte.
Când se evocă spiritismul, cu cortegiul său de măsuţe ce valsează, transe ale mediumilor, fiori de dincolo de moarte şi vizitatori fantomatici, se provoacă mai curând ilaritate decât curiozitate ştiinţifică, chiar şi la cei mai fervenţi căutători ai misterului. Trebuie să recunoaştem că simpla rostire a formulelor consacrate de genul: „Spirit eşti acolo?” este asociată cu zeflemeaua sau hazul nebun.
Totuşi spiritismul nu are nimic în comun cu o organizaţie ce caută să profite de tristeţea şi credulitatea unor văduve bogate, puţin cam isterice şi maniace, puţin cam obosite de operele de binefacere ale diocezei, şi sperând la experienţe spirituale mai tulburătoare, în marginea interdicţiei şi a clandestinităţii. Fapt semnificativ: nenumăraţi savanţi, scriitori, filozofi, şi nu dintre cei mai puţin importanţi, s-au aplecat cu pasiune asupra problemei -fizicianul Crookes, Victor Hugo, astronomul Flammarion, profesorul Richet, Beruson, Victorien Sardou, şi mulţi alţii tot atât de celebri.
Ca multe alte mari curente religioase, spiritismul nu s-a dezvoltat cu adevărat decât departe de patria sa, Franţa, manifestându-se în întreaga plenitudine tocmai în Asia şi mai ales în America. Astfel în 1957 guvernul brazilian a emis un timbru cu efigia lui Allan Kardec pentru a marca centenarul primei ediţii a Cărţii Spiritelor. Or, chiar astăzi, aproape necunoscută marelui public european această lucrare este al doilea bestseller mondial după Biblie.
Chiar de la publicarea acestui text, spiritismul a dezlănţuit atacuri furibunde din partea tuturor orizonturilor ideologice. Cei mai înverşunaţi adversari de odinioară au încheiat un fel de armistiţiu tacit pentru a nimici intrusul. Şi astfel mână în mână scientismul şi biserica romană aruncă asupra lui anatemele cele mai feroce. Din autodafe-ul ordonat de episcopul de Barcelona se simt izurile neplăcute ale Inchiziţiei şi ale vremurilor pe care le credeam apuse.
De ce atâta patimă şi înverşunare? Fără îndoială după iudaism, creştinism şi islamism, spiritismul apărea ca o diferenţă de proporţii: nu mai apare Dumnezeu (sau Iehova, sau Allah) care se adresează direct şi personal aleşilor săi. De data aceasta sunt spiritele, sufletele defuncţilor. Şi ele o fac într-un limbaj clar, simplu, accesibil tuturor. De unde poate proveni reacţia Bisericii? Să fie oare gelozia unui mare negustor care se teme de sustragerea clientelei sale şi de pierderea monopolului trecerii către celălalt tărâm? De altfel chiar spiritele îşi exasperează adversarul şi îi sporesc agresivitatea botezând Cartea Spiritelor „Al Treilea Testament”.
Ca totdeauna în astfel de cazuri luptele fratricide sunt necruţătoare. Aceste divergente virulente maschează totuşi puncte principiale comune. Mai întâi un caracter popular, o vocaţie dogmatică şi universalistă, o fervoare militantă şi aspiraţii misionare. E nevoie să se predice Cuvântul şi a patra religie revelată. Spiritismul nu este altceva decât o „şcoală de înţelepciune”: nici un secret ezoteric, nici un demers initiatic. Spiritele pretind să aşeze credinţa lor pe o serie de evidenţe experimentale, de constatări obiective, cvasiştiinţifice. Acestea fiind spuse, spiritismul ascunde un factor foarte puternic de reuşită şi de eficacitate ce constituie totodată originalitatea sa, specificitatea sa: incredibilul potenţial de speranţă consolatoare vehiculat de doctrina sa, într-un cuvânt ardentul optimism inseparabil de demersul său. Acesta este, cred, primul suport al prodigiosului său impact asupra conştiinţelor.
Pe de altă parte, puţine credinţe pot să se rezume (fără a se trăda) la câteva certitudini clare şi percutante, adaptabile la toate formele şi la toate nivelurile de inteligenţă.
Murind, omul se dezbracă de corpul său ca de un veşmânt uzat, grosier, o podoabă greoaie pentru a putea să plonjeze într-o euforică şi inepuizabilă lumină divină – desigur cu condiţia să fi dus o viaţă morală. În acest sens spiritismul îşi afirmă superioritatea faţă de teologia catolică. În ochii Bisericii, într-adevăr, moartea este un somn lung care, la sfârşitul mileniilor şi în Ziua Judecăţii, se va sfârşi cu o înviere a trupurilor cărora Christos triumfător le va acorda pedepse şi recompense. Ce aşteptare interminabilă şi incertă în putreziciunea cărnii şi în neant, ce de spaime şi angoase în perspectivă! în schimb spiritismul ne promite o eliberare imediată, prin care dragii noştri defuncţii imateriali ne înconjoară cu protecţia lor invizibilă şi cu tandreţea lor activă! Pentru câteva clipe doar, am dori să-i reîntâlnim prematur, înainte de ora fixată de Destin.
Scăldându-se într-un climat evanghelic misionar, spiritismul nu se mulţumeşte să anunţe o doctrină mai mult sau mai puţin euforizantă. El revendică un rol şi o forţă mesianică. Prin tălmăcirea lui Allan Kardec, profetul fondator, se proclamă încoronarea unei noi epoci, a unui nou pact cu Dumnezeu, şi de aici cea mai mare revoluţie după izgonirea din paradis. În sfârşit a venit timpul când trebuie să se sfărâme acest perete impenetrabil ce separa până acum lumea spiritelor dematerializate de lumea celor vii, astfel încât datorită mesajelor de dincolo de mormânt omenirea suferindă să recapete curaj şi încredere.
Faţă de scleroza bisericilor oficiale, de pretenţiile mărginite ale scientismului materialist şi de aroganţa intelectuală seacă a sectelor şi grupurilor de pseudo-iniţiaţi, spiritismul oferă singura speranţă autentică: „Moartea nu există. Totul este viaţă, numai formele şi vibraţiile diferă. Şi iată că se apropie momentul crucial când dialogul unei dimensiuni cu cealaltă va deveni lucru curent, cotidian. Ce salt înainte fantastic!” S-a sfârşit cu labirinturile mentale inextricabile unde psihismul se împotmolea, se rătăcea până la nebunie! Diferenţa dintre „cei vii” şi „cei morţi”? Simplă chestiune de deghizare, de garderobă, chiar de modă vestimentară.
Un cuvânt despre omul care a creat mişcarea spiritistă. Nimic nu părea să-l facă pe Hippolyte-Leon-Denizard Rivail să urmeze straniul drum ce i-a fost hărăzit. Pe la douăzeci şi cinci de ani (1829) Rivail, care făcuse studii strălucite, devine propagatorul ideilor lui Pestalozzi – unul din creatorii pedagogiei moderne. În 1830 Rivail se instalează la Paris. El deschide aici, pe strada Sovres nr. 35, un aşezământ şcolar unde instituie principiile profesiei sale. În 1832 se căsătoreşte cu o femeie cu zece ani mai în vârstă, care va fi de o discreţie şi de o fidelitate cu totul exemplare.
Asociatul său dând faliment, Rivail se vede constrâns să-şi vândă aşezământul pedagogic. Începe atunci să scrie tratate de popularizare, în special lucrări de contabilitate. Pe parcursul mai multor ani desfăşoară o activitate intensă, cuprinzând cursuri de gramatică, matematică, drept şi medicină. În 1849, este profesor de ştiinţe la un liceu parizian. Tot acest travaliu sfârşeşte prin a-i procura o anumită prosperitate, care-i permite să se dedice liber noii sale pasiuni: magnetismul. Astfel că se introduce puţin câte puţin în unele cercuri unde asistă la experienţe cu mediumi.
Hyppolite-Leon-Denizard Rivail are cincizeci de ani şi cuvântul spiritism încă nu există. Prietenii săi: Carlotti, Victorien Sardou, Rene Taillandier, editorul Didier, şi alţi câţiva, îi încredinţează o treabă deosebit de delicată. Ei au adunat o imensă documentaţie provenind din toate colturile Europei şi Americii despre fenomenele paranormale. Acestui morman de hârtie i-au mai adăugat vreo cincizeci de caiete în care sunt descrise cu minuţiozitate experienţele urmărite pe parcursul a cinci ani de zile. I-au cerut lui Rivail să încerce să organizeze toată această harababură, să extragă anumite principii, să realizeze o sinteză.
Începutul este pe cât se poate de dificil. Rivail analizează documentele obscure, adesea absurde, şi dacă acceptă să continue este numai datorită complezenţei amicale.
În timpul unei şedinţe, un mediu afirmă că Rivail a fost într-o viaţă anterioară un druid cu numele de Allan Kardec. Îi mai spune că spiritele îl vor călăuzi în viaţa actuală pentru a aduce umanităţii o nouă doctrină salvatoare. Rivail este frapat de aceste declaraţii. Ca urmare, capătă convingerea că este ajutat, inspirat în cercetările sale. O certitudine îl stăpâneşte: Spiritele au o existenţă reală, verificabilă. Mii de probe s-au acumulat de-a lungul istoriei pentru a demonstra prezenta lor invizibilă şi câteodată intervenţiile lor.
Aceasta este credinţa ridicată la nivel de dogmă pe care-şi edifică întreaga filozofie. Şi începe să redacteze cu febrilitate Cartea Spiritelor. Textul este semnat Allan Kardec. Sub acest nume fondatorul spiritismului va deveni curând celebru.
