CUPRINS:
I. CARACTERIZARE GENERALĂ A DOMENIULUI PSIHOTERAPIEI.
I.1. Definirea domeniului psihoterapiei.
I.2. Distincţia dintre asistenţa psihoterapeutică de specialitate şi sprijinul afectiv necalificat.
I.3. Distincţia dintre psihoterapie şi consiliere psihologică.
I.4. Categoriile profesionale abilitate pentru a practica psihoterapia.
I.5. Principii etice şi deontologice ale profesiei de psihoterapeut.
I.6. Obiectivele psihoterapiei.
I.7. Evaluarea în psihoterapie.
Rezumat.
Concepte-cheie.
Extinderi
Codul deontologic al sindicatului naţional francez al practicienilor în psihoterapie
Codul etic al Federaţiei Române de Psihoterapie – proiect.
Întrebări pentru cursanţi.
Bibliografie.
II. FACTORII CARE INTERVIN ÎN DERULAREA PROCESULUI PSIHOTERAPEUTIC
II.1. Elemente comune care caracterizează desfăşurarea procesului psihoterapeutic.
II.2. Compatibilitatea terapeut-client.
II.3. Adaptarea tipului de abordare psihoterapeutică la problematica clientului.
II.4. Influenţele socio-culturale asupra reuşitei psihoterapiei.
II.5. Importanţa mediului familial de provenienţă al pacientului în desfăşurarea procesului terapeutic
II.6. Calităţile psihoterapeutului eficient.
II.7. Categoriile de probleme cu care se confruntă psihoterapia.
Rezumat.
Concepte-cheie.
Extinderi.
Cunoaşterea şi respectarea propriilor limite – calitate esenţială a psihoterapeutului eficient.
Întrebări pentru cursanţi.
Bibliografie.
III. DEMERS ISTORIC ASUPRA ORIGINILOR ŞI PRIMELOR INTERVENŢII ÎN SCOP PSIHOTERAPEUTIC.
III.1. Preocupările pentru starea de sănătate mentală şi primele forme de intervenţie terapeutică.
III.2. Terapiile primitive-tradiţionale.
III.3. Contribuţia lui Hippocrate şi Galenus la înţelegerea unităţii indisolubile dintre fizic şi psihic
III.4. Epoca medievală
III.5. Primele încercări de tratare sistematică a bolnavilor psihici.
III.6. Hipnoza şi tehnicile sugestive ca modalităţi iniţiale de intervenţie psihoterapeutică.
III.7. Secolul XX şi afirmarea ştiinţifică a psihoterapiei.
III.8. Sigmund Freud şi psihanaliza.
III.9. Orientarea analitică (dinamică) în psihoterapie.
III.10. Orientarea comportamentală – o reacţie faţă de psihoterapiile dinamice
III.11. Constituirea şi dezvoltarea orientării umanist-experienţialiste
III.12. Psihoterapeuţii cu formare eclectică.
Rezumat.
Concepte-cheie.
Extinderi
Concluzii posibile asupra specificului psihoterapiei
Tulburările psihice şi psihoterapia secolului XXI
Scurt istoric al psihoterapiei în România.
Întrebări pentru cursanţi.
Bibliografie.
IV. ORIENTAREA ANALITICĂ (DINAMICĂ) ÎN PSIHOTERAPIE.
IV.1. Psihanaliza clasică freudiană.
Fundamentare teoretică.
Tehnicile specifice psihanalizei clasice.
IV.2. Analiza jungiană.
Fundamentare teoretică.
Tehnici jungiene de interpretare a simbolurilor.
IV.3. Alte terapii de orientare dinamică.
Psihologia individuală a lui Alfred Adler.
Melanie Klein şi teoria relaţiilor obiectuale.
Modificări sub aspect metodologic.
Rezumat.
Concepte-cheie.
Extinderi.
Mecanismele de apărare.
Complexul Oedip.
Dinamica psihică în concepţia jungiană.
Întrebări pentru cursanţi.
Bibliografie.
V. ORIENTAREA COMPORTAMENTALĂ ÎN PSIHOTERAPIE.
V.1. Psihoterapia comportamentală.
Fundamentare teoretică.
Tehnici specifice psihoterapiei comportamentale.
V.2. Psihoterapiile cognitiv-comportamentale.
Fundamentare teoretică.
Tehnici specifice terapiei cognitiv-comportamentale.
V.3. Terapiile sugestive şi hipnoterapia.
Rezumat.
Concepte-cheie.
Extinderi.
Psihoterapia prin intervenţie paradoxală.
Sisteme de relaxare: relaxarea analitică (Jacobson), antrenamentul autogen (Schultz)
Întrebări pentru cursanţi.
Bibliografie.
VI. ORIENTAREA UMANISTEXPERIENŢIALISTĂ ÎN PSIHOTERAPIE
VI.1. Specificul orientării umanist-experienţialiste.
VI.2. Psihoterapia centrată pe client (Carl Rogers)
Fundamentare teoretică.
Relaţia terapeutică rogersiană şi tehnici utilizate în terapia centrată pe client.
VI.3. Psihodrama clasică moreniană.
Fundamentare teoretică.
Instrumente metodologice şi tehnici psihodramatice.
VI.4. Psihoterapia existenţială.
Fundamentare teoretică.
Preocupările ultime ale existenţei – concept central al psihoterapiei existenţiale în concepţia lui Irvin Yalom.
Rezumat.
Concepte-cheie.
Extinderi.
Analiza tranzacţională (Eric Berne)
Întâlnire cu psihodrama clasică.
Întrebări pentru cursanţi.
Bibliografie.
VII. PSIHOTERAPIA DE GRUP – O COMPLETARE VIABILĂ A PSIHOTERAPIEI INDIVIDUALE
VII.1. Caracteristicile terapiei de grup.
VII.2. Două exemple de abordare psihoterapeutică de grup.
Grupul de întâlnire (psihoterapia centrată pe grup)
Gestalt terapia.
VII.3. Terapia de familie şi terapia de cuplu.
VII.4. Echipa terapeutică.
Rezumat.
Concepte-cheie.
Extinderi.
Maniera experienţială de lucru cu grupuri de dezvoltare personală.
Întrebări pentru cursanţi.
Bibliografie.
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ.
I. CARACTERIZARE GENERALĂ A DOMENIULUI PSIHOTERAPIEI.
I.1. Definirea domeniului psihoterapiei.
Unul dintre domeniile de activitate care a luat amploare în ultimele decenii, mai ales în ţările dezvoltate, este cel al cercetării şi intervenţiei psihologice. Definiţia acestei profesii stabilită de Oficiul Internaţional al Muncii descrie psihologul ca cel care „studiază comportamentul uman, procesele mentale şi investighează, recomandând căi de soluţionare, probleme psihologice din domeniul medicinii, educaţiei şi industriei; concepe şi efectuează experimente şi observaţii asupra oamenilor şi animalelor pentru a măsura caracteristici mentale şi fizice; analizează efectele eredităţii, mediului sau altor factori asupra gândirii şi comportamentului indivizilor; desfăşoară activitate de diagnoză, terapie şi prevenire a tulburărilor emoţionale şi de personalitate, precum şi a fenomenelor de inadaptare la mediul social şi profesional; elaborează şi aplică teste pentru măsurarea inteligenţei, abilităţilor, aptitudinilor şi a altor caracteristici umane, interpretează datele obţinute şi face recomandările pe care le consideră necesare; se poate specializa în domenii aplicative particulare ale psihologiei cum sunt diagnoza şi tratamentul deficienţelor mentale, problemele specifice procesului educaţional şi al dezvoltării sociale a copiilor sau problemele psihologice de ordin industrial sau profesional cum sunt cele legate de selecţia şi orientarea profesională, antrenarea profesională.” (International Standard Classification of Occupation, 1969). Definiţia este largă şi încearcă să acopere direcţiile principale în care psihologia îşi dovedeşte utilitatea. Pe de altă parte, se accentuează în principal activitatea de cercetare şi de elaborare teoretică a psihologului (care studiază, investighează, concepe şi efectuează experimente şi observaţii, analizează efectele, elaborează şi aplică teste, interpretează datele şi face recomandări) şi se menţionează sumar activităţile de intervenţie practică, concretă care se pot desfăşura în diferite contexte (medical, educaţional, industrial, asistenţa deficienţilor mintali etc.). Această focalizare asupra funcţiilor investigative şi de teoretizare ale psihologului ni se pare firească pentru un domeniu nou apărut în rândul ştiinţelor şi care are ca preocupare iniţială circumscrierea domeniului său de studiu. Subiectul uman este însă de o complexitate şi de o diversitate ce nu permit decât arareori utilizarea de metode de investigare obiective şi formularea de legi general valabile. Acesta credem că este unul dintre motivele principale pentru care în ultimele decenii scoaterea psihologului din bibliotecă şi din laborator şi intrarea sa în contact cu viaţa reală a „subiecţilor” săi a devenit o necesitate. Activitatea practică-aplicativă se dovedeşte o sursă de informaţii şi de date extrem de preţioase pentru elaborarea unei concepţii despre om şi, în acelaşi timp, răspunde nemijlocit cererii de asistenţă şi intervenţie psihologică.
Una dintre ramurile aplicative ale psihologiei care s-a dezvoltat, alături de psihopatologie, la confluenţa dintre psihologie şi psihiatrie este psihoterapia. Iniţial psihoterapia a fost concepută ca o modalitate de intervenţie terapeutică adresată bolnavilor psihici din clinicile şi secţiile de psihiatrie, complementară tratamentului medicamentos aplicat de medic. Evoluţia în secolul XX a acesteia a însemnat discernerea afecţiunilor psihice în care psihoterapia se dovedeşte eficientă, elaborarea de metodologii de intervenţie psihoterapeutică variate, formarea de psihoterapeuţi specializaţi şi, poate cel mai important, extinderea intervenţiei psihoterapeutice şi în afara secţiilor de psihiatrie. Actualmente, o direcţie importantă în progresul psihoterapiei constă în utilizarea sa în domeniul sănătăţii mentale ca modalitate de autocunoaştere, de optimizare personală şi de rezolvare a unor probleme personale sau relaţionale care nu au intensitate psihotică ori nevrotică (aşa încât putem vorbi despre o aşa-numită „psihoterapie a normalului”). Psihoterapia poate fi definită din cel puţin două perspective:
Ca o relaţie interpersonală între pacientul (clientul)[1] care suferă de o tulburare psihică în legătură cu care solicită ajutor şi terapeutul care posedă aptitudinile şi pregătirea necesare pentru a interveni psihoterapeutic. Este o relaţie de îngrijire profund umană, de încredere, de respect reciproc în care ambii participanţi sunt motivaţi pentru reducerea suferinţei pacientului prin interacţiuni conştiente, stabilite în urma unui acord terapeutic;
Ca formă de tratament psihologic care presupune o acţiune psihologică sistematică, structurată, planificată, având la bază un sistem teoretic-conceptual bine pus la punct, aplicată deliberat de către un psihoterapeut calificat asupra pacientului.
I.2. Distincţia dintre asistenţa psihoterapeutică de specialitate şi sprijinul afectiv necalificat.
În zilele noastre psihoterapia a devenit un domeniu care suscită un viu interes atât pentru tinerii care se gândesc la o viitoare profesie, cât şi pentru cei care vizează o reconversie profesională. Pe de altă parte, tot mai multe persoane care se simt derutate, nemulţumite, îngrijorate, care traversează o situaţie dramatică, se gândesc în zilele noastre să apeleze la un psihoterapeut. Această profesie atrăgătoare şi promiţătoare atât pentru viitorul practician, cât şi pentru beneficiar, este încă puţin cunoscută în societatea noastră şi adeseori reprezentarea sa este viciată de prejudecăţi şi idei eronate. Privită uneori cu speranţă şi încredere ca un panaceu universal, alteori cu suspiciune şi teamă ca un mijloc de manipulare, percepută adeseori distorsionat din cauza noutăţii acestui domeniu şi a lipsei de informaţie, psihoterapia este în fapt una dintre ramurile psihologiei aplicative care a apărut ca răspuns la o serie de nevoi psihice specifice omului epocii noastre.
Din cauza lipsei de informare şi de popularizare a ofertei psihoterapeutice, de multe ori se pune semnul egalităţii între asistenţa psihoterapeutică specializată şi sprijinul afectiv oferit de un prieten, sfaturile doctorului care acompaniază asistenţa medicală sau îndrumarea religioasă oferită de preot. În toate aceste cazuri este vorba de problemele emoţionale ale celui aflat în suferinţă, dar cărora li se răspunde diferit, în funcţie de persoana la care apelează. Prietenul, medicul de diverse specialităţi, preotul sau alte persoane bine intenţionate realizează un fel de consiliere empirică, de bun simţ, care-l poate ajuta realmente, în unele momente, pe cel tulburat emoţional. Psihoterapia însă, ca demers ştiinţific sistematizat, având la bază un sistem conceptual bine pus la punct şi presupunând o pregătire teoretică şi practică structurată, nu poate fi aplicată decât de către un psihoterapeut calificat, care a parcurs etapele formării într-o şcoală psihoterapeutică şi a beneficiat el însuşi de o terapie (analiză) personală. În cazul psihoterapiei este vorba despre o abordare ţintită, în cunoştinţă de cauză, a perturbărilor emoţionale şi de o tratare deliberată şi planificată a acestora.
