LA FEL DE NECESAR CA şi AERUL.
Somnul este o necesitate primordiala, chiar daca ne răpeşte o treime din viaţă. El se dovedeşte tot atât de neînlocuit ca aerul, ca apa şi ca hrana. Lipsa de somn ucide chiar mai repede decât lipsa hranei. Daca un caine moare după 14 zile de stare treaza continua, experientele au demonstrat ca după 100 pana la 200 de ore de lipsa de somn, omul prezintă dereglări importante la nivelul întregului organism. Astfel, se fac simţite modificări ale tensiunii arteriale, respiraţiei, atenţiei, bătăilor inimii. In ceea ce priveşte durata somnului, ea diferă de la o vârstă la alta. Daca la noul născut este de douăzeci de ore, la adult se ajunge la şapte-opt ore. De asemenea, se schimba şi ritmul somnului. Se trece de al ritmul polifazic al sugarului la firescul somn de noapte al celor mari. Exista insa şi excepţii. Pliniu cel Tânăr şi Victor Hugo dormeau doar două-trei ore pe noapte. Aceasta demonstrează, în ultima instanţă ca nu toţi oamenii au un somn egal. Unii dintre noi avem insomnii amri cu componente psihopatice sau organice, pe când alţii au insomnii simple, cu nopţi „bune” şi nopţi „rele”. Tulburările somnului pot apare şi sub forma unor hipersomnii, adică a unei tendinţe irezistibile de a dormi. Este cazul narcolepsiei, caracterizata prin crize brusce de somn fara vise şi treziri brusce, când bolnavul pierde complet noţiune timpului. Mai grava se dovedeşte cataplexia, o alta forma de hipersomnie, care se caracterizează prin halucinaţii hipnogene frecvente. Sa nu uitam somnambulismul, aceasta manifestare paradoxala nocturna, asupra căreia nu s-a format inca o concepţie unanim admisa. Printre altele se pune în discuţie eventualitatea unor baze genetice ale somnambulismului. Sa vedem deocamdată ce este somnul.
UN FENOMEN FIZIOLOGIC NATURAL.
Trecerea de la starea de veghe la starea de somn este prefaţata de un adevărat ritual, de un ceremonial, care deosebeşte de al om la om. Este vorba de aşternutul patului, de lectura unei cărţi, de fumatul unei ţigări, etc. Or, modificarea acestor obiceiuri reflexe conduce, nu de puţine ori, la apariţia insomniilor, care nu trebuie confundate cu lipsa totala de somn, incompatibila cu viaţă, ci dereglare a calităţii somnului şi a duratei normale a lui. Cu alte cuvinte somnul poate fi considerat ca un dezinteres interminent fata de mediul extern, dezinteres produs în mod treptat de o serie de modificări ale ritmului biologic. Este vorba de de scadrea influxurilor senzoriale, de rărirea respiraţiei, de scăderea metabolismului bazal, de scadrea tensiunii arteriale şi a secretiiolr digestive. Într-un cuvânt, somnul trebuie privit ca un fenomen fiziologic natural caracteristic pentru toate animalele superioare. El apare, nu numai în urma uzurii funcţionale şi a oboselii, ci şi în raport de ciclul noapte-zi. Trebuie precizat insa ca acest fenomen fiziologic reprezintă expresia unui proces de refacere activa a creierului, fapt demonstrat şi prin constatarea ca debitul circular cerebral nu scade în timp ce noi dormim. Datorita căror factori dormim? In legătură cu aceasta au fost vehiculate mai multe teorii. Astfel, prin 1929, psihofiziologul Hess atribuia alternatia veghe-somn antagonismului dintre doi centri, aflaţi, unul în hipotalamusul posterior. Acest punct de vedere este insa combătut de către Pavlov, care susţine ca somnul este o inhibiţie a centrilor nervoşi superiori. Mai târziu, Moruzzi şi magoun evidenţiază rolul esenţial al formaţiei reticulate la menţinerea stării de veghe. In consecinţă, somnul apare, după Moruzzi, ca un efect al deconexiunii funcţionale a formaţiei reticulare, iar experientele cele mai recente, aşa după cum vom vedea din explicarea ilustraţiilor, pun în evidenta zone hipnogene în bulb, talamus, hipotalamus. Stimularea acestor zone inhiba formaţia reticulara şi produce somnul.
SOMN LENT şi SOMN RAPID.
La începutul deceniului al optulea al acestui secol se cunoştea doar un singur tip de somn, diferitele sale faze fiind definite după gradul lor de profunzime. In acest sens, Loomis şi colaboratorii sai au izolat cinci perioade (faze), mergând de la aţipire pana la somnul cel mai profund. Aceasta clasificare s-a dovedit insa incompleta, ea acoperind doar o parte a somnului, patrea de somn lent. Este lucrul dovedit de către A. Aserinsky şi N. Kleitman în 1953, prin izolarea unui tip particular de somn caracterizat de „mişcări oculare”. aşa se face ca astăzi, datorita celor mai moderne cercetări, somnul a fost împărţit în doua categorii: somn lent şi somn rapid. Avem, deci, de-a face cu o dualitate a stărilor de somn. Somnul lent, adică somnul clasic împărţit de Loomis în cinci faze şi caracterizat de unde lente, este întrerupt periodic de somnul rapid (paradoxal), care are la baza o activitate corticala rapida ce se dovedeşte a fi, în cea mai mare măsură, expresia activităţii onirice. Subiecţii treziţi în cursul somnului rapid relatează cu toţii ca visau. Somnul lent constituie 60-70 la suta din somnul comportamental, în timp ce somnul rapid are în general 30-40 la suta. In timp ce la primul tip de somn corespondentele EEG sunt reprezentate de fusuri de mare amplitudine; somnul rapid se caracterizează printr-o activitate electrica desincronizata, rapida. Astăzi, datorita cercetătorilor făcute se pot delimita exact cele doua perioade de somn.
ACESTE FENOMENE CIUDATE CARE SUNT VISELE.
Visul ne însoţeşte toată viaţă. In plin somn, inconştientul se întrerupe şi conştiinţa noastră ia act asa, pe neaşteptate, în mod pasiv şi imprevizibil, de o suma de viziuni, de trăiri foarte asemănătoare, dar şi foarte deosebite de ceea ce ni se întâmplă în stare consitenta. In desfăşurarea acestei trăiri a frapat întotdeauna marea ei diversitate. Uneori, putem visa mult, alteori putin şi chiar deloc. Mai mult, visul poate fi „lung” sau „scurt”, putem visa în fiecare noapte, sau numai din când în când, putem avea un singur vis, doua vise sau mai multe. Acesta ete aspectul cantitativ al visului. Cat priveşte latura lui calitativa, avem în vedere ca visul poate fi „vag” sau „viu”, coerent sau incoerent, omogen sau neomogen, logic sau absurd, plăcut sau neplăcut. Când e neplăcut zicem ca avem coşmaruri. Bipolaritatea visului are insa numai un caracter abstract şi didactic, deoarece de cele mai multe ori visul cuprinde simultan şi succesiv caracteristici contrarii, adică el poate avea şi coerenta şi incoerenta şi logica şi absurditate şi claritate şi neclaritate.
Gândirea magica.
Toate aceste caracteristici ale visului au frapat din cele mai vechi timpuri curiozitatea şi imaginaţia oamenilor, preocuparea fata de acest fenomen oscilnd în funcţie de gradul de cultura şi civilizaţie existând la un moment-dat pe scara evoluţiei societăţii omeneşti. In comuna primitiva, de exemplu, omul, dominat de o gândire „magica” acorda visului o importanta uneori chiar mai mare decât trăirii în stare de veghe. El considera trăirea din vis de un rang superior, ca o trăire din alta lume, din „lumea de dincolo” sau ca un contact necesar cu o „astfel de lume”. Prin vis, considera omul primitv, „spiritele superioare”, zeităţile, sau duhurile morţilor comunica cu el pentru a-I anunţa voinţă sau sfaturile lor. Deci, visul era socotit ca un aducător de vesti bune sau rele, ceea ce a determinat ca una din preocupările majore ale „învăţaţilor” acelor timpuri depărtate, adică ale vracilor, magilor şi preoţilor sa fie aşa-zisa tălmăcire a viselor.
Pe măsură insa ce societatea progrreseaza şi cunoştinţele oamenilor despre natura şi societate se îmbogăţesc, visul, cum şi normal, se demitizează pierzându-şi treptat din importanta. El ramane ca un simplu fenomen ciudat şi neînţeles în pofida unor „descifrări” mai ample sau mai scurte existente în paginile diverselor cărticele oculte, care pretindeau cu tărie ca „tamacesc” la perfecţie visele.
Iată insa ca ştiinţa despre vise în general şi psihologia în particular a obţinut de-a lungul timpului succese din ce în ce mai spectaculoase în descifrarea mecanismelor inime ale acestor fenomene ce sunt visele. Mai întâi în perioada psihologiei experimentale se stidiaza somnul propriu-zis şi se fac nenumerate relaţii intre vis şi somn. Oamenii au sa descopere de ce şi cum se produce visul. La început s-a crezut ca visul este o simpla împletire a „ganurilor” şi a imaginaţiei, a continuităţii, rudimentara, care reapare în mod arbitrar şi haotic. Ceea ce frapa insa era faptul ca starea de vis, spre deosebire de cea de veghe se dovedea total lipsita de continuitate şi mereu schimbătoare. La sfârşitul secolului al XVIII-lea teoreticieni ca Nudow, Mendelssohn şi Anton Joseph Darsch încep sa privească mai critic geneza visului legând desfăşurarea lui de evenimente din cursul zilei care s-au stocat în memorie. Ceva mai târziu, pe la 1875 Hildebrand socoteşte ca visul îşi ia elementele din realitatea vieţii psihice, din evenimentele interioare şi exterioare trăite. Se ajunge astfel la ideea ca mecanismul visului este este condiţionat atât de influenta simţurilor „externe” care transmit atenuat senzaţii „obiective” din mediul incojurator cat şi de simţurile „interne”, care transmit senzaţii organice interne. La un moment-dat multi cercetători au fost convinşi ca imaginile visului sunt transformări ale unor excitaţii vizuale retiniene ce apar cu ochii închişi sau al unor imagini vii luminoase, colorate şi caleidoscopice, denumite imagini hipnogigice. Ele par a fi elaborate de scoarţa cerebrala (zona optica) care apare în momentul aţipirii sau trezirii, adică în stări dintre veghe şi somn. Totuşi visul şi imaginile hipnogiogice sunt doua lucruri diferite, desi se pot influenta şi pot coexista. De obicei, scenele de vis sunt reprezentate alb-negru, visele colorate fiind de natura excepţională. Ele apar în anumite stări neuroendocrine speciale şi în anumite ocazii.
Puncte de veghe de pe aria corticala.
Cercetările neurofizilogice moderne au adus foarte multe clarificări, arătând ca procesele bioelectrice din creier au alta evolutiein stare de somn decât în stare de trezire şi ca visele apar în condiţiile somnului paradoxal atunci când anumite porţiuni ale scoarţei crebrale sunt excitate şi când unele engrame (urme, depozite ale memoriei) sunt reactivate. Materialul informaţional din care este visul alcătuit are ca sursa experienta proprie. In consecinţă orbii nu pot visa cu imagini vizuale. Exista insa şi cazuri când oamenii declara ca au visat locuri pe care nu le-au văzut niciodată. Realitatea este ca anumitor fapte, în stare de trezie, nu le acordam importanta, nu le conştientizam, dar în stare de somn ele devin dominante. Aceasta, pentru ca, ceea ce în timpul treziei a fost un reflex extrem de slab şi izolat, în timpul somnului poate deveni un act puternic.
De fapt, cauzele viselor sunt extrem de variate, intre ele numărându-se preocupările, grijile, sentimentele, care pot sa se reactiveze în somn şi sa se propage în vis. In preajma unui eveniment aşteptat, de exemplu vei visa cu siguranţă ceva în legătură cu el. Iată de ce psihanaliza susţine nu fara temei, ca dorinţele noastre ascunse şi trebuinţele reprimate de conştiinţă răbufnesc în vis. Pavlov socoteşte ca visul ca o expresie a manifestărilor unor anumite puncte de veghe „speciale, existente pe aria corticala”, cufundta într-o stare de inhibiţie specifica stării de somn.
„LABORATOARELE VISULUI”
Ultimele doua decenii în special s-au dovedit extrem de rodnice în ceea ce priveşte cercetările întreprinse pentru descifrarea tot mai exacta a somnului şi a viselor. Ele s-au realizat în cadrul unor laboratoare ultramoderne „laboratroare ale visului” înzestrate cu cele mai moderne aparate de urmărire a coordonatelor fiziologice ale organismului cum ar fi electro-encefalograma sau electrocariograful. Intre pereţii acestor laboratoare au dormit în timp de 10 ani peste patru mii de subiecţi voluntari sau remuneraţi făcând ca numărul nopţilor domite sa se ridice la peste 12000. S-au cercetat cu cronometrul în mana trei elemente esenţiale. Este vorba de comportamentul general al subiectului, de mişcările globilor sai oculari sub pleoapele închise şi mai ales de traseele elecrtoencefalografice care trădează profunzimea sau superficialitatea somnului. Astfel s-a putut releva aşa cum am arătat mai înainte doua tipuri de somn calitativ deosebite, care se succed cu o anumită frecventa cam de 4-5 ori pe noapte şi cu un orar destul de constant. Avem de a face cu un somn „lent” „recent” pe scara filogenetica, relativ fara vise şi un somn rapid, paradoxal caracterizat obiectiv prin mişcări rapide ale globilor oculari şi subiectiv prin vise simultane.
O parte dintre oamenii de stiina declara ca o mica zona din regiunea pontina a formaţiei reticulare mezencefalice este făcută responsabila de aceasta activitate onirica. Michel Jouvet a denumit-o metaforic „centrul viselor”. S-a constatat insa şi exsistenta unei faze intermediare intre cele doua tipuri de somn, care este insa scurta şi inconstanta.
Pe baza tuturor experimentelor întreprinse s-a conturat pana la urma disciplina ştiinţifică obiectiva despre vise. Willliam Dmont urmărind cronologia, ritmicitatea şi durata celor doua tipuri de somn pe parcursul unei nopţi ajunge la relevaţii senzaţionale. Mai inati se constata ca de fapt toţi oamenii visează, fara excepţie, chiar şi cei care neaga ca ar visa. La aceştia insa negarea este efectul unei amnezii de trezire. In al doilea rand s-a ajuns la părerea ca faza de somn rapid, paradoxal deci somnul cu vise este esenţială, vitala, strict necesara. Cu alte cuvinte, nici nu se poate trai fara vise. Nici oamenii, dar nici animalele nu pot sa se debaraseze de ele. Aceasta, pentru ca, visele sunt atât biologic, cat şi psihologic, utile. Subiecţii care nu erau lăsaţi sa viseze, fiind treziţi ori de cate ori aveau mişcările oculare simptomatice pentru activitate onirica, desi dormeau cantitativ suficient au suferit unele tulburări de tip nevrotic.
Necesitatea absoluta de a visa a fost demonstrata de prof. Michel Jouvet, de la facultatea de medicina din Lyon. In acest scop el a supus unor experiente radicale de „lipsire de vise” nu oameni, ci…pisici. După doar o săptămână nevoia de a visa a fost totala, subiecţii nemaiputând sa se autocontroleze. In continuare el extirpează la 65 de pisici partea tânără a creierului, lăsând neatinse părţile străvechi adică acel centru al viselor de care vorbeam mai sus. Rezultatul a fost ca animalele visau continuu ceea ce dovedeşte ca visele au apărut pe o anumită treapta a evoluţiei şi ca constituie forme atavice, legate de structuri vechi ale creierului, dar foarte necesare vieţii.
Iată cum şi misterele viselor se destrama tot mai mult. Cu alte cuvinte în vise nu exista numic supranatural.
MECANISMELE HIPNOZEI.
Inca din cele mai îndepărtate timpuri au existat o serie de preocupări legate de hipnoza. Dar, în anumite perioade, hipnoza este utilizata şi interpretata ca fenomen mistic sau de recurgea la escrocherie şi şarlatanism pentru câştigarea banilor celor neavizaţi. Astfel, preoţii Greciei şi Egiptului antic foloseau hipnosismul în scopuri religioase; erau adresate diferite întrebări unui slujitor al templului care, fiind în stare de hipnoza, elabora răspunsuri considerate drept prorociri sau indicaţii ale zeilor. In epoca Renaşterii, fenomenele hipnotismului sunt explicate cu ajutorul unei teorii fantastice „magnetismul animal”. Aceasta teorie a fost dezvoltata de medicul Mesmer (ce a practicat hipnotismul la curtea regelui Ludovic al XVI-lea) şi aplicata la oamenii bolnavi de nervi. După opinia sa, boala trebuia dusa, pana la punctul sau culminant pentru a putea fi vindecata. In consecinţă Mesmer ii ducea pe furioşi sau pe cei în stare de criza într-o încăpere în care se transmitea magnetismul pe baza paselor, a mişcărilor repetate, a mâinilor în fata şi de-a lungul corpului celui supus experientei, ceea ce provoca accentuarea crizei, manifestata prin plans sau ras nestăvilit, tremurături şi ţipete puternice. Fenomenul hipnozei a fot reluat, desigur, pe alta baza şi făcut sa fie cunoscut în multe domenii de activitate datorita prestigiului unor personalităţi ştiinţifice cum sunt Charcot, Freud, Pavlov s.a. care l-au abordat din perspectiva teoriilor lor.
Dar sa vedem în ce consta hipnoza şi care este natura sa? Cuvântul hipnotism vine de la grecescul „hypnos” care înseamnă somn. Cercetările moderne de psihifiziologie (electrofiziologie) şi psihologie atesta ideea ca hipnoza se aseamănă mai mult cu starea de veghe decât cu cea de somn. Tehnica hipnozei se bazează, în toate cazurile, pe diferite procedee sugestive. Într-un fel sau altul, majoritatea oamenilor sunt sugestibili. Dar sugestibilitatea diferă de la un individ la altul în funcţie de: particularităţile psihice ale persoanei, vârstă, sex, experienta de viaţă, grad de cultura, putere de discernere, etc. Pentru creşterea forţei sugestibilităţii cuvântului se poate solicita subiectului sa privească un punct strălucitor, un obiect fix sau în ochii hipnotizatorului, ceea ce are darul de a grăbi fenomenul de inhibiţie la nivelul cuvântului. Subiectul hipnotizat ramane în legătură hipnotizatorul şi executa comenzile acestuia atâta timp cat se poate menţine pe scoarţa cerebrala a hipnotizatului un focar de excitabilitate maxima. Cuvintele hipnotizatorului pot provoca reprezentări vii şi acte automate de mişcare. Hipnotizatului i se poate sugera, de pilda, ca se afla la vârsta adolescentei şi se plimba, pe un camp cu flori, împreună cu iubita. Ca atare, el executa mişcări de strângere a florilor şi le oferă celei dragi.
Desi ştiinţa nu poate explica în întregime mecanismele hipnozei, efectul hipnotic se atribuie funcţiei reglatoare a limbajului, capacităţii de sugestibilitate a subiectului şi după unii autori, chiar particularităţilor deosebite pe care le-ar poseda hipnotizorul. In hipnoza, activitatea psihica nu dispare, dar au loc fenomene de concentrare maxima asupra celor sugerate de hipnotizator. In aceste condiţii subiectul poate executa o serie de acţiuni automatizate şi chiar adopta poziţii mai putin confortabile asemănătoare cu starea de catalepsie. Fenomenul respectiv, ca şi ascultarea întocmai a hipnotizatorului se datoreşte inhibiţiei realizate la nivelul creierului şi menţinerea unei singure zone de excitabilitate prin intermediul căreia exercita influente asupra subiectului.
Fenomenul hipnotic se poate realiza şi la animale când se produce un tip de comunicare bazat pe mijloace extraverbale. Se ştie ca în anumite situaţii omul poate „comunica” chiar cu plantele. Atât în condiţiile descrise mai sus, cat şi în hipnotizarea omului, probabil ca acţionează un camp biopsihic a cărui taina ştiinţa nu a reuşit sa o descifreze inca pe deplin.
CE ESTE HIPNOLOGIA.
Aunci când se provoacă un somn hipnotic, el se poate transforma în somn natural daca se întrerupe sau slăbeşte legătura dintre hipnotizator şi hipnotizat. Se poate trece şi invers: de la somnul natural la somnul hipnotic. Un astfel de caz se poate manifesta şi atunci când omul vorbeşte în somn şi ii sunt adresate întrebări pe un ton potrivit şi legate de conţinutul visului. Daca cel care doarme raspunde, somnul natural se transforma în somn hipnotic şi se acţionează prin sugestie. In felul acesta se poate recurge la sugestia hipnotica în scopul înlăturării unor deprinderi şi înclinaţii negative din comportamentul al copiilor. Unii oameni pot fi învăţaţi sa se autohipnotizeze în aşa fel încât atunci când se apropie criza să-şi provoace o stare de hipnoza. Spre exemplu, bolnavii de astm, când stiu ca se apropie criza îşi provoacă un somn hipnotic, iar în aceasta stare criza de sufocare nu mai are loc şi bolnavul se trezeşte automat (după circa un sfert de ora).
Apreciind utilitatea practica a hipnozei, o serie de specialişti o aplica cu succes în medicina, stomatologie, psihiatrie, chirurgie, logopedie. Astfel, hipnoza este folosita ca adjuvant în tratamentul nevrozei astenice, a obsesiilor, a ticurilor, a insomniei, a bâlbâielii, a alcoolismului. S-a creat o disciplina aplicativa numita hipnologie.
