Prizonierul se târa abia ţinându-se pe picioarele lui, singurele lucruri care îl împiedicau să se prăbuşească sub influenţa slăbiciunii erau cele două mâini care îl susţineau puternic din fiecare parte a corpului. Nici gardienii din jurul lui nu îl tratau cu menajamente, uneori îmbrâncindu-l să se mişte mai repede, deseori înjurându-l sau vorbindu-i urât.
— Am fost asemenea unui semizeu, gândi prizonierul, şi uite ce am ajuns. Mii de oameni îmi sorbeau orice vorbă, îmi urmăreau orice acţiune memorându-le în esenţa vieţilor lor şi adăugându-le memoriei colective a tuturor oamenilor, a civilizaţiei umane pentru tot restul eternităţii. Dar nu regret nimic, mă aşteptam la aşa ceva. Istoria a dovedit-o de multe ori, este un moment de cumpănă şi o fază absolut necesară pentru a putea reuşi în ceea ce mi-am propus sau a dispărea în inexistenţă ca mulţi alţii.
Culoarele erau late şi spaţioase dar şi foarte lungi, chiar şi pentru cineva cu o condiţie fizică bună, pentru a fi parcurse pe jos. Însă nimănui nu-i părea să îi pese, şi nimeni nu se oferi să oprească vreunul dintre transportoarele ce treceau continuu pe lângă ei pentru a-şi continua drumul mai lejer. Acum, ajunşi la o intersecţie, puteau privi în voie culoarele ce se întindeau în toate părţile pentru a se întretăia cu multe altele până aproape se pierdeau în ceva nedesluşit ce ar putea foarte bine să fie capătul. Clădirea închisorii nu era mare, cel puţin conform standardelor, însă se continua foarte mult sub nivelul solului cu ceea ce luaseră locul catacombelor din vechime conţinând într-un volum imens de spaţiu atât celulele prizonierilor, cât şi birourile avocaţilor şi depozite de aparatură de întreţinere. Sau chiar unele aparaturi în funcţionare.
Într-un final cei şase gardieni se opriră în dreptul unei uşi largi şi luară poziţie de drepţi aşteptând în linişte. Lipsit dintr-o dată de sprijinul celor ce aproape îl purtau pe braţe prizonierul se clătină aproape să cadă dar după un timp reuşi să se redreseze. Sub ghiontul gardianului în cauză el încetă să se mai sprijine de acesta şi spuse:
— Am ajuns, deci.
Vocea îi suna cam tare şi scârţâită, îşi redresă glasul cu o tuse seacă.
— Intrăm?
Şi intrară. Era o sală mare, aproape imensă din punctul lor de vedere – cel al dimensiunilor umane. Mai ales prin goliciunea ei, lipsa oamenilor şi a ornamentelor de pe pereţi sau din interior. Nu era chiar nimeni înăuntru, ceea ce era surprinzător luând în considerare ceea ce urma să se petreacă: un proces urmărit de o lume întreagă. Doar câteva scaune erau împrăştiate prin toată sala însă grupate după o schemă care trecea neobservată la prima vedere, schemă care însă avea să se dezvăluie pe parcurs.
— Aşează-te aici, i se spuse prizonierului de către unul dintre gardieni.
Acesta se conformă, practic trântindu-se epuizat pe scaunul izolat.
— Nu am nici o şansă de scăpare, gândi el privindu-i pe gardienii ce se aşezaseră în jurul lui privindu-i cu atenţie fiecare mişcare. Chiar dacă aş reuşi cumva să trec de ei, nu am unde să mă duc. Însă nu vreau să fug, îi trecu prin minte un alt gând, am ajuns aici pentru că printr-o voie ciudată a sorţii, a istoriei, trebuia să ajung aici de la bun început.
Nu au trebuit să aştepte prea mult până să apară completul de judecată, primul element care le-a vestit sosirea a fost apariţia treptat în încăperea pustie a tuturor detaliilor ce lipseau sub formă de imagini holografice: ferestre luminoase, tablouri tridimensionale cu personaje istorice şi religioase ce se vroiau reprezentative, scaune şi loji pentru privitori şi chiar despărţiturile ce existau odinioară în sălile de judecată din vechime. Podiumul judecătorilor şi cel al avocaţilor era considerate prea importante pentru a lipsi, chiar dacă nu avea să stea nimeni pe ele. O mulţime de oameni ce se vroiau martori la acest proces istoric răsări în spatele prizonierului care, regăsindu-se în centrul încăperii ridicat în picioare la semnalul gardienilor, le aruncă o privire scurtă. Rece şi aproape dispreţuitoare. Chiar şi reprezentanţii statului de drept îşi făcuseră apariţia sub formă de spectre de energie luminoasă, aşa era obiceiul. Doar prizonierul şi gardienii erau singurele fiinţe vii din mulţime, iar prizonierul nu era sigur de cei ce-l păzeau: arătau perfect uman, însă puteau fi foarte bine androizi realizaţi tocmai pentru a arăta astfel.
— Domnule Ovidiu Bufgarschi, eşti pregătit să te supui judecăţii, sosi întrebarea rituală.
— Sunt aici, iar asta spune totul, sosi răspunsul ritual din partea prizonierului.
Slăbiciunea continua să se manifeste în corpul bărbatului între două vârste, dar nu se regăsea nicicum în voce sau atitudinea sfidătoare pe care Ovidiu Bufgarschi o afişă în faţa autorităţilor şi a tuturor celor ce îi urmăreau. Era sigur, deşi nu avea cum să o dovedească prin identificarea transmiţătoarelor audio/video, că tot ceea ce se întâmpla aici era transmis în timp real pe reţeaua mondială – aşa era legea. Judecătorii adevăraţi, cei care peste numai câteva ore aveau să decidă dacă era vinovat sau nu, erau chiar oamenii de rând, martori ai procesului şi juraţi în acelaşi timp. Toţi aceia care îşi făceau timp să se uite la procesul lui pentru a-şi face o părere. Iar acei judecători ale căror imagini stăteau în faţa lui aveau ca unic motiv al existenţei doar conducerea cursului procesului şi stabilirea gradului de vinovăţie – urmat implicit de aplicarea unei pedepse – sau exonerarea de orice acuzaţii. Însă acest ultim lucru nu se întâmplase vreodată – ar fi aflat. Erau nişte Inteligenţe Artificiale date naibii.
— Grefier, spune-le tuturor acuzaţiile, deschise procesul unui dintre judecători.
Ei erau în număr de trei şi reprezentau cea mai mare instanţă a civilizaţiei lor, au fost preferate IA-urile în locul oamenilor pentru că avea acces la un număr imens de informaţii de-a lungul întregii istorii pe care le puteau procesa mai repede şi mai complet decât orice fiinţă vie pentru a lua Decizia Finală. Se spune că au fost modelate după oameni reali, dar nici un om în viaţă nu avea cum să verifice asta – IA-urile existau de prea multă vreme, generaţii, pentru a mai rămâne din originale altceva decât câţiva biţi de înregistrări şi câte o grămăjoară de oase în fiecare mormânt. Însă şi ele aveau limitările lor, motiv pentru care chiar şi după o asemenea perioadă de timp nu au fost capabile să elimine implicarea umană din procesul judecăţii. Deocamdată.
Cu toţii îl ascultau pe grefier cum recita acuzaţiile adresate prizonierului, dar era doar o formalitate. Ca de altfel tot procesul, publicul ştia prea bine despre ce era vorba şi încă de multă vreme. Îşi exprimase deja opinia foarte colorată despre subiect, reţeaua era plină de părerile lor. Exista posibilitatea ca Ovidiu Bufgarschi să scape de toate acuzaţiile şi să iasă din încăpere ca om liber însă nimeni nu se aştepta la asta, rămânea doar o probabilitate teoretică. Mulţi au încercat deja să-l facă scăpat, oameni cu influenţă, dar fără succes – IA-urile rămâneau dure pe poziţie şi nimeni nu le puteau contrazice decât până la un punct.
A durat mult până să termine, dar în esenţă acuzatul era învinuit de o serie de crime împotriva statului de drept prin crearea unei noi religii, a unei secte ce-i manipula pe adepţi transformându-i în unelte la dispoziţia creatorului ei. Pentru a acţiona chiar în opoziţie cu normalitatea începutului de secol XXII. „Religia sexului” i s-a spus pe baza mărturiilor unora, iar ultimele zvonuri au transformat-o în ceva mult mai îngrozitor decât oricare dintre cei de faţă putea bănui. O scurtă enumerare a complicilor cunoscuţi, unii dintre ei chiar mai familiari publicului decât cel judecat, a fost adăugată listei de acuzaţii cu menţiunea că erau de faţă şi că aveau să fie judecaţi curând.
Cele câteva scaune din încăpere, perfect vizibile la început înainte de apariţia peste tot locul a hologramelor, au rămas mai apoi parţial ascunse – învăluite de imaginile tremurătoare de lumină – şi au început să fie treptat ocupate pe măsură ce doctorul şi complicii acuzatului au ajuns şi au fost lăsaţi să intre. Doctorul, o persoană a cărei prezenţă era necesară în cazul unei intervenţii rapide (totuşi acuzatul era o persoană considerată în afara legii şi cu un factor de risc crescut în favoarea rănirii proprii sau a altora) sau chiar în cazul unei condamnări la moarte – sentinţă a cărei probabilitate de existenţă era considerată destul de mare şi care avea să fie dusă la capăt pe loc şi difuzată în timp real pe reţea. În cel mai eficace şi mai deschis mod posibil, ca acest proces în întregime, de altfel. Complicii acuzatului, era datoria lor să fie prezenţi atunci când gurul lor era judecat – rezultatul procesului urma să le influenţeze pe deplin vieţile.
Un grup de holograme se detaşă net şi chiar de la bun început de toate spectrele luminoase ale fiinţelor umane răspândite în toată lumea dar prezente şi aici atunci când îşi făcu apariţia una câte una, grupate într-un loc ce se dorea să fie izolat faţă de restul. Nu un colţ al încăperii, şi niciunul dintre ei nu se amesteca cu mulţimea din jur. Dar nu asta îi deosebea cel mai mult de restul, ci atitudinea: privirile lor, mimica, gesturile trădau că se cunoştea între ei şi că trăiseră o istorie comună, o poveste care le-a marcat fiinţele într-un mod pe care nimeni altcineva nu părea să îl cunoască sau recunoască. Toţi ceilalţi erau curioşi, revoltaţi, ştiau sau li se păreau că ştiu totul în legătură cu subiectul preferat al tuturor, Religia Sexului, şi nu le plăcea deloc. De asta şi erau aici.
— Probabil că aţi auzit multe vorbindu-se pe marginea acestui subiect, spuse judecătorul principal la un moment dat, când grefierul a terminat, dar apelez la raţiunea voastră pentru a ignora toate aceste zvonuri. Vă vom arăta ceea ce s-a întâmplat, iar mărturiile sunt venite chiar de la oamenii care le-au trăit.
— Deci asta era, au gândit aceia care totuşi au observat grupul aparte de holograme. Sunt martorii acestui proces, au făcut parte din secta lui Bufgarschi pentru a se întoarce mai apoi împotriva lui. Apropiaţii lui. Mă întreb ce i-a făcut să ajungă sub influenţa lui, ciudaţii.
Agitaţia îi cuprinsese pe aceştia, poate chiar mai mult decât lăsau să se vadă – nu păreau să se simtă foarte bine ştiind că vor ajunge în curând în atenţia majorităţii oamenilor în viaţă de pe planetă şi a tuturor Inteligenţelor Artificiale ce le ţineau companie.
— Poate ar fi bine să începem cu începutul, se ridică o voce deasupra tuturor şoaptelor lansate în sală impunându-se însă imediat atenţiei tuturor prin calmul şi puterea sa. Ce-ar fi să lăsăm martorii pentru mai târziu şi să aflăm cum a început totul, care este originea acestei… Religii a Sexului, cum vă place să-i spuneţi.
Vocea noului sosit, o siluetă ce apăruse chiar în apropierea acuzatului, suna chiar dispreţuitoare prin superioritatea pe care o etala entitatea proprietară atunci când le scuipă în faţă denumirea alternativă a sectei, aşa cum era ea cunoscută de publicul larg.
— Teo Nadim!
Exclamaţii ale acestui nume răsăriră dinspre mulţimea hologramelor din încăpere, şi chiar dinspre viitorii martori, însă cele mai multe au trecut neauzite de cealaltă parte a holovizoarelor răspândite pe toată planeta. Şi aveau şi de ce:
— Teo Nadim, vorbi cu o voce sobră judecătorul principal, trebuie să ştii deja că acuzatul Ovidiu Bufgarschi a decis să se apere singur şi a cerut explicit să nu îi fie repartizat un avocat din oficiu.
— Da, ştiu, aprobă acesta, însă am ţinut cont că acuzatul nu are pregătire în domeniul legilor şi am decis să îmi ofer serviciile sub formă de consultanţă. Asta cu condiţia ca aceste servicii să fie acceptate, spuse întorcându-se pe jumătate spre acuzat cu un zâmbet politicos.
Acesta aprobă cu o înclinare a capului, înclinare menită să îi ascundă zâmbetul uşor ce-i străbătu cu rapiditate faţa pentru a se stinge imediat.
— Serviciile sunt acceptate, decise judecătorul principal.
Teo Nadim, o Inteligenţă Artificială la fel de veche ca şi sistemul legal computerizat sau chiar mai veche dacă s-ar lua în considerare anumite zvonuri, era de departe cel mai bun avocat al civilizaţiei lor. Cu o activitate foarte lungă ca om al legii, intens urmărită şi chiar şi mai discutată, legenda în care se transformase se întinsese cu mult în afara reţelei – adică chiar şi în atât de puţinele colţuri ale sistemului solar, cele câteva mine de materiale preţioase de pe planetele sistemului, sateliţii lor şi centura de asteroizi, sau staţiile spaţiale experimentale, unde semnalele abia ajungeau cu o întârziere de câteva ore. Era considerat de către unii sau alţii ca făcând parte din primele IA-uri create de oameni la începuturile Erei Calculatoarelor, dar acest lucru era un fapt discutabil: nu existau nici un fel de dovezi care să susţină acest lucru. Însă era cu siguranţă unul dintre pilonii sistemului legal prin metodele deseori surprinzătoare cu care îşi conducea procesele ca acuzator dar şi ca apărător transformându-le în adevărate spectacole demne de urmărit nu atât prin intriga lor cât prin schimbările rapide de situaţie ce puteau trece de la o extremă la alta pe parcursul unui singur proces.
Conform înregistrărilor la care cu toţii aveau acces era prima oară când nu se implica activ în acţiunea de judecare a unui procesul din care făcea totuşi parte dar simpla lui prezenţă alături de acuzat făcea totul suficient de interesant de a fi urmărit mai departe. Zvonul se lansă imediat pe reţea.
— Pot să îţi fac eu prezentarea? îl întrebă pe acuzat, în şoaptă.
Acesta aprobă, dar au mai trecut câteva zeci de secunde până ca toate piedicile de procedură să fie depăşite şi ca Nadim să poată începe:
— Pentru a înţelege acest proces trebuie să înţelegem modul cum a apărut Religia Sexului şi motivele existenţei sale, trebuie să începem cu începutul şi locul acestei religii în viaţa fondatorului ei: Ovidiu Bufgarschi. Îi datorăm măcar acest lucru: el este o persoană la fel ca şi voi şi a existat înainte de acest proces, de acuzaţiile care i-au fost aduse şi chiar înainte de a iniţia Religia Sexului. El va continua să existe şi după încheierea acestui proces, chiar dacă numai în amintirea voastră şi înregistrările de pe reţea.
Nimeni nu protestă atunci când avocatul se opri pentru un timp, câteva secunde, aşteptau cu toţii să continue.
— Probabil că detaliile biografice le ştiţi şi voi, cel puţin o parte dintre ele: este de rasă caucaziană şi cetăţenie română, s-a născut acum 46 de ani, în iunie 2065, în Bucureşti. Este căsătorit, are două neveste oficiale şi 4 copii, sau cel puţin asta era situaţia oficială a sa acum şase ani. Adică la începutul sectei pe care a creat-o. Acum nu mai are pe nimeni alături, poate numai pe mine dar pe noi ne leagă doar o relaţie oficială. Toţi par să-l fi părăsit, familie şi adepţi, prieteni.
— Şi au avut motive foarte bune, spuse tare cineva din mulţimea de holograme pentru a fi auzit de toţi, tipul este un manipulator de oameni şi un profitor.
— Pentru dumneata „tipul” în cauză este domnul Bufgarschi, ripostă dur Nadim într-o izbucnire de reală furie, şi aşa i te vei adresa în continuare. Ai înţeles?
Ameninţarea din tonul acestuia era atât de evidentă încât nimeni nu se putea înşela asupra rahatului în care persoana luată în colimator tocmai intrase: nu neapărat din cauza acuzaţiilor de insultă ce-i puteau fi aduse şi a procesului pe care un avocat de talia lui Nadim nu-l putea pierde, dar duşmănia unei Inteligenţe Artificiale cu multe conexiuni şi căruia mulţi, atât dintre oameni cât şi alte IA-uri din posturi cheie, îi datorau tot atâtea favoruri nu putea fi luată în derâdere decât poate de un sinucigaş. Poate.
Aşa că omul se făcu mititel şi spuse cu voce pierită, livid:
— Da, domnule. Am înţeles. Îmi cer scuze.
— Scuzele sunt acceptate, se grăbi să spună acuzatul – dorea să scape cât mai repede de incidentul respectiv.
Nadim nu părea să fie în vreun fel tulburat de intervenţia atât de neavenită de mai devreme, şi îşi continuă ideea de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat:
— Înainte de a continua cu mărturiile celor pe care i-aţi adus aici pentru asta aş vrea ca domnul Bufgarschi să ne spună cum a început totul.
— Mie mi-ar place însă să ştiu câţi sunt ca individul acesta acolo, de cealaltă parte a semnalului transmis de aici, gândi acuzatul. Dincolo de holovizoarele din toată lumea, cei care sunt adevăraţii mei judecători.
Aceştia însă aşteptau, tocmai acum Ovidiu Bufgarschi părea să aibă nevoie de timp să îşi găsească cuvintele.
— Nu ştiu foarte bine cu ce să încep, spuse el. Nu a existat un motiv anume care să mă ducă aici, pe calea spre… Religia Sexului…, pot să conştientizez numai etapele de criză care m-au ajutat să mă formez ca persoană. şi să ajung aici. Ceea ce voi numiţi atât de greşit şi o caracterizaţi ca fiind o sectă demnă de dispreţ este doar o altă modalitate de a vedea lumea înconjurătoare – o realitate în care legăturile dintre oameni sunt cele mai importante iar computerele nu sunt atât de integrate în viaţa noastră aşa cum este acum în realitatea oficială.
— Mi se pare irelevant să ascultăm aceste lucruri de care nu avem nevoie, protestă procurorul. Vă sugerez să trecem la fapte reale, la mărturii.
— De acord, spuse judecătorul principal parcă bucuros de intervenţie. Prezintă-ţi martorii.
Iar procurorul se conformă în ciuda protestelor oficiale pe care Nadim i le tot arunca în faţă, proteste care erau cam palide chiar şi după părerea sa şi care nici nu au fost luate în considerare în vreun fel de către judecător. Patru bărbaţi şi şase femei erau astfel chemaţi să depună mărturie în faţa întregii lumi despre chinurilor la care au fost supuşi de-a lungul a mai multor luni de zile, sau chiar ani în funcţie de caz, ar fi fost poate mai mulţi dacă oficialităţile ar fi reuşit să-i convingă şi pe restul. Însă aceştia din urmă au protestat cu vehemenţă refuzând categoric să aibă de-a face cu aşa ceva, sau chiar au preferat să se ascundă în anonimat de teama posibilelor repercusiuni asupra imaginii lor în lume, sau chiar asupra libertăţii lor de mişcare. Ori poate dintre loialitate prost înţeleasă, dar aceste motive aveau prea puţină importanţă – câtă vreme rămâneau dispăruţi nu interesau pe nimeni.
— Cum aţi auzit de secta pe care a iniţiat-o acuzatul?
— De pe reţea, întâmplător. Apoi de la nişte prieteni, un zvon pe care mi l-au transmis acum aproape un an.
— Ce anume aţi auzit?
— Păreri foarte diverse, zvonuri care au început cu mult înainte de acest proces şi de acuzaţiile pe care i-au fost aduse lui Ovidiu.
— I-aţi fost apropiată acuzatului…
— Cu toţii i-am fost apropiaţi, şi într-un fel îi vom rămâne mereu.
A fost un moment care nu i-a făcut deloc plăcere procurorului, însă era un răspuns la propriile sale întrebări.
— Atunci de ce vă aflaţi aici? întrebă el însă. Adică depunând mărturie împotriva lui…
