DESPRE LOCUL ETN0MEDICINEI ÎN SPAŢIUL CARPATIC.
Datorită unor particularităţi zonale, medicina magico-cmpirică s-a păstrat la români, aproape instituţionalizată, până în secolul al X-lea. Lată, în acest sens, ce consemna un medic districtual în 1935: “Trebuie să mărturisesc că în popor medicina băbească şi descântecele cu tot empirismul lor, au rămas mijlocul i” o Cujsdpsic la care recurg ţăranii noştrii în caz de boală. Ei cred orbeşte în puterea descântecului. Sunt zile din săptămână, cum e miercuri, duminica, dar mai ales vinerea, când bolnavii din cele mai îndepărtate sate, vin la câte o babă meşteră descântătoare, făcând coadă cu căruţele la usa ei.” 1
Arta vindecării la poporul român are o vechime milenară, putând fi considerată un dar strămoşesc, iar fondul său inalienabil, comun tuturor regiunilor locuite de români, permite să identificăm o formă primară, arhaică a acestei arte, care, după anumite indicii istorice şi de limbă, o putem atribui tracilor, mai exact sacerdoţilor geto-daci.
Un aspect particular referitor la tradiţiile medicale preistorice, sesizat deja, este acela că începând din mileniul IX î. Hr., au fost produse în Spaţiul Carpatic figurine de lut cu caracter artistico-biologic, reprezentând bărbaţi sau femei, figurine ce prezintă mici orificii ca nişte împunsături de ac, corespunzătoare punctelor de acupunctura cunoscute de medicina tradiţională chineză. Au fost descoperite, de asemenea, statuete şi vase antropomorfe care prezintă spirale sau romburi spiralate situate exact în dreptul plexurilor psiho-energetice, cunoscute în fiziologia mistică indiană sub numele de cakra (“roată”). Aceste reprezentări au avut cea mai mare răspândire în mileniul IV î. Hr., perfecţionându-se până la ocupaţia romană a Daciei1. Numărul statuetelor autohtone străvechi la care au fost indentificate până în prezent incizii de trasee (reprezentând schematic meridiane energetice) sau puncte de ordin bioenergetic acupunctural, se ridică la 238, douăzeci dintre acestea găsindu-se la Muzeul Naţional de Istoria României. Toate aceste statuete sunt de pe teritoriul României, iar punctele marcate (coincidente cu cele din acupunctura chineză) sunt reale, neconfundându-se cu punctele de eroziune, sunt rotunde şi bilateral dispuse (simetrice), cu topografie identică hărţilor moderne de acupunctura chineză*.
Pentru desemnarea traseelor bioenergetice proiectate la suprafaţa corpului omenesc, numite de indieni nadi (cu sensul literal de canale, vase, dar şi “nervi”) iar de chinezi “meridiane”, există corespondentul românesc de “râuri”, folosit de practicienii populari ai unei terapii acupuncturale specific ţărănească, care se practică într-o serie de locuri din ţară (a se vedea pentru exemplificare, la ultimul capitol, tratamentul nr. 7 al icterului sau tratamentul nr. 17 pentru indigestie).
Dacă se ţine cont de vârsta celor mai vechi dintre aceste figurine antice antropomorfe găsite pe teritoriul ce ţine de Carpaţi (datând cu începere din mileniul IX î. Hr.), ar rezulta logic că, cu multe mii de ani în urmă, aici se stăpâneau cunoştinţe medicale şi de fiziologie energetică subtilă care aveau să devină mai târziu specifice medicinei tradiţionale chineze (acupunctura) şi mistici*1 indiene (tantra-yoga). Asemenea afirmaţii pot părea hazardate, dar-^dacă se ţine cont de faptul că migraţiile popoarelor indo-europene au pornit dintr-un punct comun acum mai multe mii de ani în urmă, punct situat chiar în Carpaţi şi că popoarele de aici au ajuns până în peninsula indiană (sub numele de arieni), ele devin probabile. Un arheolog american afirma în această privinţă că “civilizaţia s-a născut acum 13-l5 mii de ani acolo unde trăieşte astăzi poporul român, răspândindu-se apoi atât spre răsărit cât şi Spre apus” 1.
N-ar trebui să mai surprindă astăzi că cele mai vechi civilizaţii europene cunoscute au apărut, cu milenii înainte de era noastră, în Spaţiul Carpatic (adevărată “matcă” a populaţiilor indo-europene), de aici răspândindu-se, mai întâi spre vest şi sud, mai apoi spre est, până în India2.
Referitor la “acupunctura” străveche a tracilor, clarvăzătoarea Vangă din Bulgaria, o veritabilă sibilă tracă, spunea unui medic acupuncturist că, pentru a fi eficient tratamentul, acele trebuiesc să fie din argilă arsă şi nu din metal, iar aceste ace din argilă arsă trebuie să fie încinse pe jar înainte de folosire.
Cercetări paleontologice, de arheologie stereoscopică, făcute în România în anii 1967-l969, în Carpaţii Meridionali cu precădere, asupra gravurilor pe stânci ce ţin de neolitic, au dus la identificarea unor figurări criptice ce ţin de tehnica magică a sculpturii megalitice (în care contribuţia omului se poate limita chiar şi numai la amenajarea unei anumite configuraţii a unei stânci). Aceste figurări nu devin vizibile decât în anumite momente ale zilei, în care trebuie să coincidă luminozitatea, punctul de observaţie şi “iniţierea mitică a observatorului”. Concluzia şefului echipei de cercetători, paleontologul peruvian Daniel Ruzo, este că în zona vârfului Omu din munţii Bucegi ai lanţului carpatic ar trebui să existe o peşteră sau o reţea de galerii subterane care să conţină un tezaur iniţiatic ancestral1, în acord cu faptul că, “Carpaţii sunt într-o regiune a lumii în care se situa centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute în ziua de azi” 2.
Amintim aceste cercetări şi concluziile lor pentru a putea crea o imagine mai largă asupra contextului în care au apărut vestigiile milenare de medicină ce au fost descoperite în aceste locuri.
Locul “iniţiatic”, care a trezit interesul cercetărilor paleontologice din 1967-l969, anume spaţiul muntos ce se întinde de la Sfinxul Carpatic până la Vârful Omu, se află în interiorul unei uriaşe “Zone crepusculare”, zonă care, cu aproximaţie, acoperă uriaşul dreptunghi geografic delimitat de meridianele de 23 şi 26 grade şi de paralele de 45 şi 46 grade. În această zonă au fost semnalate repetate fenomene O. Z. N., «lumini» rostogolindu-se în miez de noapte, dar mai ales au fost efectuate fotografii “astrale”, fotografii care l-a developare revelau prezenţa unor fenomene luminoase stranii. Astfel de fotografii au surprins o imensă coloană luminoasă ridicându-se din zona Vârfului Omu şi pierzându-se în spaţiul cosmic (precum un *axis mundi», după cum au apreciat unii dintre cei ce au studiat-o). Aceste imagini par să vină în întâmpinarea mitologiei trace nord-dunăreane, conform căreia în Carpaţi este localizată una din cele şapte coloane ale cerului1.
Această Zonă crepusculară, care este de fapt centrul geografic al României (ca şi al vechii Dacii), cuprinde cei mai înalţi munţi ai Carpaţilor, în care sunt prezente atât reprezentări megalitice, cât şi vechiul sanctuar magic dac de la Sarmisegetusa. Mai mult decât probabil, tot în această Zonă se află şi Cogai-non-ul, muntele în care s-a retras spre nemurire marele-zeu dac Zalmoxe.
În Dacia preistorică exista o Cale Sacră care, plecând din sudul Daciei, mergea – după cum indica Pândar – până la locul comun de adunare al hiperboreilor. Enigmatica Hyperboreea -raiul nordic al antichităţii (Shamballa popoarelor europene antice) – era pentru vechi traci, locul de permanentă reîntoarcere. Acea cale iniţiatică, numită de Herodot Exampaeos, era marcată de vechi sanctuare şi de monumente megalitice2, sau trecea prin impresionante chei naturale cu stânci special amplasate, aşa cum sunt Cheile Bacului din Carpaţii orientali care încep dincolo de Prut şi continuă peste Nistru până la Don, ca o cale triumfală de tipul aliniamentului megalitic. Multe dintre aceste monumente megalitice mai pot fi încă văzute, dar arareori. Altele sunt astăzi distruse. Aşa este cazul complexului megalitic cu statuia menhir ce o reprezenta pe Dochia (Dacia). Acest monument se afla înălţat pe cel mai înalt munte al Moldovei, Ceahlăul. Despre acest monument scria pe la 170 domnitorul Moldovei, spunând că în vârful muntelui se vede o “statuie foarte veche”, înaltă de 1 metrii şi reprezentând o femeie bătrână, de la baza căreia izvorăşte un izvor nesecat de apă. Pe dealurile din jurul muntelui se văd “urme de cai, de câini şi păsări imprimate pe stânci”, care sunt numite de popor “La sămne” 1.
O interesantă întâmplare, petrecută în 1979, în Bulgaria, vorbeşte îndeajuns despre stranietatea şi funcţionalitatea monumentelor de tip megalitic încă existente pe vechiul teritoriu trac. Într-o zi, renumita sibilă Vangă, clar-văzătoare şi vindecătoare, a început să îi descrie amănunţit unei nepoate un loc aflat la munte, cerându-l să fie acolo la data de 5 mai. Este interesant de precizat că Vangă a ales să locuiască la Rupi, deasupra unor străvechi sanctuare trace, spunând că de aici îşi trage energia şi forţa pentru a-şi face prezicerile2. Acest loc, la Rupi, este un important nod şi pentru traseele păsărilor migratoare. De aici pleacă spre sud toamna şi aici se întorc primăvara mari stoluri de păsări.
