I. S-a spus adesea şi s-a demonstrat că privirea şarpelui are proprietăţi magnetice, iar cei care îi cad pradă sunt atraşi, în ciuda voinţei, şi sunt răpuşi în chinuri, de muşcătura acestei creaturi.
Harker Brayton stătea relaxat pe canapea, în cămaşă de noapte şi papuci; zâmbea în timp ce citea propoziţia de mai sus, în vechile Mistere ale ştiinţei, ale lui Morryster. „Singurul mister, îşi zise el e cum de înţelepţii de pe vremea lui Morryster erau în stare să creadă astfel de inepţii, respinse în ziua de azi şi de cei mai neinstruiţi.”
Brayton căzu pe gânduri – întrucât era un gânditor – şi, fără să vrea, lăsă volumul jos, însă nu-şi coborî privirea. În momentul în care cartea a ieşit din câmpul vizual, ceva i-a atras atenţia într-un ungher întunecat al odăii. Sub pat se zăreau două puncte luminoase, aflate la vreo doi centimetri unul faţă de celălalt. Poate erau razele becului de gaz, reflectate în cuiele metalice. Nu le acordă prea mare importanţă şi se afundă iarăşi în lectură. O clipă mai târziu, ceva – un impuls, pe care nu-i trecu prin minte să-l analizeze – îl împinse să lase din nou cartea şi să caute cu privirea cele două puncte. Luminiţele erau tot acolo. Păreau mai aprinse şi aveau nişte reflexe verzui, pe care nu le observase prima dată. De asemenea, i se părea că înaintaseră puţin. Cu toate acestea, se aflau încă în întuneric, nedezvăluindu-şi originea şi natura, aşa că Brayton se întoarse asupra lecturii. Dintr-o dată, ceva din text îi dădu o idee care îl făcu să tresară şi lăsă cartea pentru a treia oară, aşezând-o pe marginea canapelei, unde îi scăpă din mână, prăvălindu-se pe podea, cu faţa în jos. Brayton era pe jumătate în picioare şi scruta bezna de sub pat; avea impresia că luminiţele deveniseră şi mai înflăcărate. Privirea-i nerăbdătoare şi poruncitoare le cerceta atent. Reuşi să desluşească un şarpe imens, încolăcit chiar sub grilajul patului – punctele luminoase erau doi ochi! Capul pocit, care ieşea din mijloc, era aţintit asupra lui, iar falca lată şi agresivă şi fruntea neghioabă indicau direcţia privirii sale crude. Ochii nu mai erau doar două puncte luminoase, ci îl sfredeleau răuvoitori.
II. Un şarpe într-un dormitor dintr-o locuinţă modernă nu este, din fericire, un fenomen atât de banal încât să nu necesite explicaţii. Harker Brayton, un intelectual bogat şi faimos, necăsătorit, în vârstă de treizeci şi cinci de ani, de statură oarecum atletică şi sănătos tun, se întorsese în San Francisco din pelerinajele sale în ţări îndepărtate şi necunoscute. Avusese mereu gusturi cam scumpe, dar acum devenise şi mai excentric, datorită lipsurilor îndelungate, şi nici măcar Hotelul Castle nu-i era pe plac; aşa că a acceptat bucuros invitaţia prietenului său, doctorul Druring, distinsul om de ştiinţă. Casa masivă şi de modă veche a doctorului Druring se afla într-un cartier întunecat al oraşului şi avea un aspect exterior rezervat. Era limpede că nu avea nimic în comun cu celelalte clădiri şi căpătase acele elemente excentrice, care apar odată cu izolarea. Unul dintre ele era o „aripă”, absolut inutilă din punct de vedere arhitectural şi fără nici un rost, întrucât era o combinaţie între un laborator, o menajerie şi un muzeu. Aici doctorul se lăsa absorbit de preocupările sale ştiinţifice, studiind acele forme de viaţă care îi stârneau interesul – trebuie să recunosc, gusturile se limitau la specii inferioare – întrucât şi cele mai avansate dintre specimene păstrau anumite trăsături de bază ce făceau trimitere la „dragonii originilor”, precum broscoii şi şerpii. Era clar: doctorului îi plăceau reptilele. Iubea aceste specii şi se autointitulase Zola al zoologiei. Soţia şi fiicele sale, care nu-i împărtăşeau curiozitatea înflăcărată cu privire la aceste creaturi, născute sub semnul răului, fuseseră excluse, cu o severitate inutilă, din ceea ce el numea Şerpăria şi oropsite la compania celor de aceeaşi speţă. Pentru a le îmbuna, doctorul le permisese totuşi să depăşească reptilele în materie de splendoare şi prin minunăţia lucrurilor cu care le înconjurase.
Din punct de vedere arhitectural şi în ceea ce priveşte mobilierul, Şerpăria era de o simplitate austeră, datorită ocupanţilor săi umili. Într-adevăr, mulţi dintre ei nu aveau libertatea necesară pentru a se bucura de lux, din pricina unui detaliu deranjant: erau vii. Cu toate acestea, aveau propriile încăperi, în care nu erau supuşi unor constrângeri prea mari, câtă vreme erau erau feriţi de obiceiul periculos de a se înghiţi unul pe celălalt, iar după cum Brayton fusese înştiinţat, era mai mult decât o tradiţie ca unii dintre ei să-şi facă apariţia în anumite momente în zone unde nu li se putea explica prezenţa. În ciuda Şerpăriei şi a implicaţiilor sale tulburătoare – pe care, într-adevăr, nu le prea băga în seamă, Brayton găsea viaţa la conacul Druring pe gustul lui.
III. În afară de şocul surprizei şi al scârbei, domnul Brayton nu era foarte afectat. Se gândi mai întâi să sune clopoţelul şi să cheme servitorul, dar, cu toate că putea ajunge uşor la acesta, nu făcu nici o mişcare în direcţia lui. Acest gest ar fi putut trăda teama, care nu îl caracteriza cu siguranţă. Devenea conştient mai degrabă de natura absurdă a situaţiei decât de pericolele pe care le implica aceasta; era revoltător, dar absurd.
Reptila făcea parte dintr-o specie necunoscută lui Brayton. Putea doar să facă presupuneri cu privire la lungimea ei. Din câte vedea el, trupul părea de grosimea antebraţului. Era oare periculoasă? Era veninoasă? Era un şarpe constrictor? Cunoştinţele sale cu privire la pericolele naturii erau insuficiente; nu descifrase niciodată acest mister.
Dacă nu prezenta vreun pericol, creatura era în orice caz jignitoare. Era prea „nelalocul ei” – o adevărată insultă. N-avea ce căuta acolo. Deşi pereţii erau încărcaţi de tablouri, odaia ticsită de mobilă, iar mobila plină de vechituri – astea erau gusturile barbare de la vremea şi locul respectiv – totuşi acesta nu era un loc pentru o creatură sălbatică, venită din junglă. Mai mult decât atât – o, ce idee enervantă!
— Cei doi respirau acelaşi aer!
Aceste gânduri se cuibăreau mai mult sau mai puţin precis în mintea lui Brayton, care trecu la acţiune. Noi numim aceste procese analiză şi decizie. Astfel dăm dovadă sau nu de înţelepciune. Aşa se face că frunza uscată, adusă de vântul tomnatic, se dovedeşte mai mult sau mai puţin înţeleaptă decât suratele sale atunci când cade pe pământ sau în apă.
