NU TOŢI NEBUNII SE CĂSĂTORESC.
Un bărbat şi o femeie – aşa a fost de când lumea – şedeau pe o bancă rustică în după-amiaza târzie. Bărbatul era în floarea vârstei, zvelt, oacheş, cu aerul unui poet şi tenul unui pirat, un gen de bărbat care nu trece neobservat. Femeia era tânără, blondă, graţioasă, având ceva „sprinţar” în înfăţişare şi în mişcări. Purta o rochie cenuşie, în ţesătura căreia se distingeau nişte desene ciudate, întunecate. Putea trece drept o femeie frumoasă; nu-ţi dădeai seama de la început, căci ochii îţi acaparau toată atenţia. Erau cenuşii-verzui, alungiţi şi înguşti, cu o căutătură ce nu se poate descrie. Puteai spune doar că erau tulburători. Cleopatra trebuie să fi avut asemenea ochi.
Bărbatul şi femeia discutau.
— Da, spunea ea; te iubesc, Dumnezeu mi-e martor! Dar să mă căsătoresc cu tine, nu. Nu pot, nu vreau.
— Irene, aşa răspunzi mereu, dar niciodată nu mi-ai destăinuit motivul. Am dreptul să-l ştiu, să-1 înţeleg, să-mi dovedesc tăria de a-1 înfrunta, dacă o voi avea; vreau să aud motivul.
— Pentru ce te iubesc?
Un zâmbet flutură pe chipul palid, scăldat în lacrimi al femeii. Replica nu-l amuză pe partenerul ei.
— Nu, nu există unasemenea motiv. Te întreb de ce refuzi să te căsătoreşti cu mine? Am dreptul să ştiu. Trebuie să ştiu, vreau să ştiu!
Se ridicase şi stătea în faţa ei cu mâinile încleştate şi faţa încruntată, arătând aproape ameninţător. Părea că-i gata s-o sugrume pentru a afla ceea ce voia să ştie. Ea nu mai zâmbea; îşi înălţase spre el o privire fixă şi albă, golită de orice emoţie sau sentiment. Şi totuşi era ceva în acea privire ce potoli înverşunarea bărbatului, făcându-l să se cutremure.
— Chiar vrei să ştii? Întrebă ea pe un ton mecanic, ce-i trecea privirea în sunet.
— Te rog… Dacă nu-ţi cer prea mult.
Se părea că acest zeu al creaţiunii era dispuns să-i cedeze semenei sale o parte din împărăţie.
— Bine, atunci am să-ţi-spun: sunt nebună.
Bărbatul tresări, apoi o privi neîncrezător, simţind că e cazul să râdă. Din nou simţul umorului îl părăsi însă şi, în ciuda scepticismului său, se simţi profund tulburat de ceea ce auzise. Convingerile şi sentimentele noastre nu sunt întotdeauna în bună înţelegere.
— Aşa ar spune doctorii, continuă femeia, eu găsesc că-i mai curând vorba de un caz de „posesiune”, Aşază-te şi ascultă-mi povestea!
Bărbatul se aşeză tăcut lângă ea, pe banca de la marginea drumului. În faţa lor, dealurile de pe versantul răsăritean al văii erau înroşite de razele apusului şi liniştea ce domnea pretutindeni vestea amurgul. Ceva din solemnitatea lui misterioasă pătrunsese şi-n sufletul bărbatului. În universul spiritual, precum în cel material, există semne şi prevestiri ale nopţii. Rareori întâlnindu-i privirea şi, ori de câte ori se întâmpla, fiind intens conştient de spaima inexplicabilă ce i-o provocau ochii ei, în ciuda farmecului lor felin, Jenner Brading ascultă în tăcere povestea Irenei Marlowe, Din respect pentrucititor, care ar putea fi neplăcut impresionat, de lipsa de meşteşug a unui povstitor neexperimentat, autorulpreferă să o redea în versiune proprie.
II. O CAMERĂ POATE FI PREA STRÂMTĂ PENTRU TREI PERSOANE, CHIAR şi ATUNCI CÂND UNA LIPSEŞTE.
Într-o căsuţă de lemn, constând dintr-o singură cameră, mobilată sărăcăcios, o femeie şedea ghemuită la perete, strângându-şi copilul la piept. În jurul colibei, o pădure deasă îşi întindea hăţişul pe o rază de câteva mile. Era noapte şi în cameră demnea un întuneric de nepătruns; nici un ochi omenesc nu ar fi putut distinge femeia şi copilul. Şi, totuşi, cei doi erau observaţi îndeaproape, cu lăcomie, cu vigilenţă, cu o intensitate ce nu slăbea nici o singură clipă; acesta e nucleul naraţiunii noastre.
Charles Marlowe făcea parte din acea clasă – stinsă acum în ţara noastră – de pădurari pionieri, care şi-au aflat mediul propice în deşerturile împădurite ce acopereau versantul răsăritean al Văii Mississippi, de la Marile Lacuri până la golfuf Mexic. De mai bine de o sută de ani, aceşti oameni şi-au croit drum înspre vest, generaţie după generaţie, cu arma şi securea, smulgând Naturii şi sălbaticilor săi copii câte un petec izolat de pământ arabil care, abia domesticit, trecea mai departe în mâinile urmaşilor, mai puţin aventuroşi, dar mai chibzuiţi. În cele din urmă, străpungând frontiera pădurii, au ieşit la câmp deschis şi au dispărut, de parcă i-ar fii înghiţit o prăpastie. Pădurarul pionier nu mai există; pionierul câmpiei, a cărui sarcină, mult mai uşoară, a fost aceea de a ocupa două trimi din ţară în timpul unei singure generaţii, e o specie diferită, inferioară.
Pe Charles Marlowe îl însoţeau în pustietate, împărţind cu el primejdiile, greutăţile şi privaţiunile unei existenţe ciudate şi aspre, soţia şi copilul, cărora, în spiritul clasei sale, ce făcea din valorile casnice o religie, le era profund ataşat. Femeia era încă destul de tânără, pentru a fi atrăgătoare şi prea neobişnuită cu izolarea cumplită a vieţii wle, pentru a fi veselă. Dar, deşi o frustrase de dreptul la o fericire pe care nu i-o puteau aduce simplele satisfacţii ale traiului în mijlocul pădurii, Cerul nu fusese vitreg cu ea. Sumarele datorii gospodăreşti, copilul, bărbatul şi câteva cărţi sentimentale pe care le avea îi umpleau îndeajuns viaţa.
Într-o dimineaţă, pe la mijlocul verii, Marlowe îşi desprinse puşca de pe perete, arătând că intenţiona să plece la vânătoare.
— Avem destulă carne, îi spuse femeia, te rog, nu pleca azi de-acasă. Am visat azi-noapte, o, ce vis îngrozitor! Nu mi-1 pot aminti bine, dar sunt convinsă că, dacă pleci, se va adeveri.
Trebuie să spunem, cu părere de rău, că Marlowe a primit solemna prevestire cu mai puţină gravitate decât cerea natura ei misterioasă. De fapt, a râs.
— Încearcă să-ţi aminteşti, spuse el. Poate ai visat ca Baby şi-a pierdut darul vorbirii.
