În prima zi de cursuri am văzut-o zâmbind. Am dorit imediat s-o cunosc.
Ştiam că nu aveam cum să fac cunoştinţă cu ea. Să mă apropii de cineva, iată ceva de care eram incapabilă. îi aşteptam întotdeauna pe ceilalţi să mă abordeze: niciodată nu venea nimeni.
Asta însemna Universitatea: să crezi că te vei deschide spre lume şi să nu întâlneşti, de fapt, pe nimeni.
O săptămână mai târziu privirea ei s-a oprit asupra mea.
Am fost convinsă că avea să treacă imediat mai departe. Dar nu: a rămas şi m-a măsurat. Nu îndrăzneam să privesc acea privire: simţeam că-mi fuge pământul de sub picioare şi mă sufocam.
Cum privirea ei mă fixa în continuare, suferinţa a devenit insuportabilă. Cu preţul unui curaj de care nu mai dădusem niciodată dovadă, mi-am aţintit privirea în a ei: mi-a făcut un mic semn cu mâna şi a râs.
După care am văzut-o vorbind cu nişte băieţi.
A doua zi a venit către mine şi mi-a spus bună ziua.
I-am răspuns şi am tăcut. îmi detestam propria stinghereală.
— Pari mai tânără decât ceilalţi, a constatat ea.
— Chiar sunt. Am împlinit şaisprezece ani doar de o lună.
— Şi eu la fel. Am împlinit şaisprezece ani acum trei luni. Recunoaşte că n-ai fi crezut!
— Aşa e.
Siguranţa de sine îi adăuga cei doi sau trei ani care ne despărţeau de restul turmei.
— Cum te cheamă? m-a întrebat.
— Blanche. Pe tine?
— Christa.
Prenumele ăsta era cu totul neobişnuit. Vrăjită, am tăcut iar. Mi-a observat mirarea şi a adăugat:
— În Germania nu este un nume chiar aşa de rar.
— Eşti nemţoaică?
— Nu. Vin din cantoanele din est.
— Vorbeşti germana?
— Normal.
Am privit-o cu admiraţie.
— La revedere, Blanche.
N-am avut timp să-i răspund la salut. Coborâse deja treptele amfiteatrului. Un grup de studenţi au strigat-o zgomotos. Triumfătoare, Christa s-a îndreptat spre grupul care o chemase.
„E integrată”, mi-am zis.
Cuvântul ăsta avea pentru mine o semnificaţie enormă. De când mă ştiam, nu mi se întâmplase să fiu integrată în ceva. Faţă de cei care erau simţeam un amestec de dispreţ şi invidie.
Întotdeauna fusesem singură, ceea ce nu mi-ar fi displăcut dacă ar fi fost alegerea mea. Dar nu fusese niciodată. Visam să mă integrez fie şi doar pentru a-mi putea oferi, apoi, luxul de a mă dezintegra.
Visam mai cu seamă să devin prietena Christei. Să am o prietenă mi se părea ceva incredibil. Cu atât mai mult să fiu prietena Christei – dar nu, nu trebuia nici măcar să visez la aşa ceva. Preţ de o clipă, m-am întrebat de ce o astfel de prietenie mi se părea un lucru pe care merita să ţi-l doreşti atât de mult. N-am găsit un răspuns clar: fata asta avea ceva aparte, dar nu-mi puteam da seama ce anume.
Pe când părăseam incinta Universităţii, un glas m-a strigat pe nume.
Aşa ceva nu mi se mai întâmplase niciodată şi m-a aruncat într-un fel de panică. M-am întors şi am văzut-o pe Christa alergând să mă ajungă din urmă. Asta chiar că era ceva nemaivăzut.
— Unde te duci? m-a întrebat mergând alături de mine.
— Acasă.
— Unde locuieşti?
— La cinci minute pe jos.
— Exact de aşa ceva aş avea nevoie!
— De ce? Tu unde locuieşti?
— Ţi-am spus deja: în cantoanele din est.
— Să nu-mi zici că mergi până acolo în fiecare seară.
— Ba da.
— Dar e departe!
— Da: două ore cu trenul la venit, două ore cu trenul la întors. Nemaipunând la socoteală şi drumul cu autobuzul. N-am găsit altă soluţie.
— Şi rezişti?
— Vom vedea.
N-am îndrăznit să-i mai pun şi alte întrebări de teamă să n-o fac să se simtă prost. Era clar că nu-şi permitea să închirieze o cameră studenţească.
La poarta imobilului în care locuiesc ne-am despărţit.
— Stai cu părinţii? mă întrebă.
— Da. Şi tu, tot cu părinţii?
— Da.
— La vârsta noastră e normal, am adăugat fără să ştiu prea bine de ce.
A izbucnit în râs de parcă spusesem ceva caraghios. Mi-a fost ruşine.
