Nu ştim nimic despre noi. Credem că ne deprindem să fim ceea ce suntem, dar e chiar dimpotrivă. Cu cât trec anii, cu atât înţelegem mai puţin cine este fiinţa aceasta în numele căreia spunem şi facem o grămadă de lucruri.
Nici o problemă. Care este inconvenientul de a trăi viaţa unui necunoscut? Poate că e chiar de preferat: dacă ştii exact cine eşti, s-ar putea să nu-ţi prea placă de tine.
Această ciudăţenie banală nu m-ar fi deranjat niciodată dacă nu ar fi existat – ce anume? Nu ştiu cum să-i spun – dacă nu l-aş fi întâlnit pe domnul Bernardin.
Mă întreb când a început povestea asta. S-ar potrivi zeci de datări, la fel ca pentru Războiul de o Sută de Ani. Ar fi corect să spun că afacerea a început acum un an; însă ar fi la fel de just să afirm că a luat această întorsătură acum şase luni. Ar fi totuşi mai adecvat să-i situez începutul în preajma căsătoriei mele, în urmă cu patruzeci şi trei de ani. Dar cel mai adevărat, în sensul propriu al termenului, ar fi să fixez începutul poveştii la naşterea mea, acum şaptezeci de ani.
Mă voi opri la prima sugestie: totul a început în urmă cu un an.
Există case care dau ordine. Acestea sunt mai importante decât destinul: eşti cucerit de la întâia privire. Va trebui să locuieşti acolo.
Pe când mă apropiam de şaizeci şi cinci de ani, Juliette şi cu mine voiam să ne mutăm la ţară. Am văzut casa asta şi am ştiut de îndată că va fi locuinţa noastră. În pofida dispreţului meu pentru majuscule, mă simt dator să scriu Casa, căci va fi cea pe care nu o vom mai părăsi, cea care ne aştepta, cea pe care o aşteptaserăm dintotdeauna.
Da, dintotdeauna: de când Juliette şi cu mine suntem soţ şi soţie. Din punct de vedere legal, sunt patruzeci şi trei de ani de-atunci. În realitate, avem şaizeci de ani de mariaj. Eram în aceeaşi clasă la cursul pregătitor. În prima zi de şcoală, ne-am văzut şi ne-am iubit. Nu ne-am mai despărţit niciodată.
Juliette a fost întotdeauna soţia mea; ea a fost mereu, de asemenea, sora şi fiica mea – deşi avem aproape aceeaşi vârstă, cu doar o lună diferenţă. Acesta este motivul pentru care nu am avut copii. Nu am avut niciodată nevoie de o altă persoană. Juliette este totul pentru mine.
Eram profesor de greacă şi latină la liceu. Îmi plăcea meseria aceasta, aveam relaţii mulţumitoare cu puţinii mei elevi. Cu toate acestea, aşteptam pensionarea aşa cum aşteaptă misticul moartea.
Comparaţia nu este gratuită. Juliette şi cu mine ne doream dintotdeauna să evadăm din această viaţă făcută de oameni. Studii, muncă, mondenităţi – chiar reduse la cea mai simplă expresie – însemnau prea mult pentru noi. Propria noastră căsătorie ne-a lăsat impresia unei formalităţi.
Noi, Juliette şi eu, voiam să împlinim şaizeci şi cinci de ani, ca să putem lăsa deoparte pierderea aceasta de timp care este lumea. Citadini prin naştere, doream să trăim la ţară, nu atât din dragoste pentru natură, cât din nevoia de singurătate. O nevoie înverşunată, înrudită cu foamea, cu setea şi cu dezgustul.
Atunci când am văzut Casa, am fost cuprinşi de o uşurare delicioasă: exista, aşadar, locul acesta la care aspiram încă din vremea copilăriei. Dacă am fi îndrăznit să ni-l imaginăm, ni l-am fi imaginat ca pe acest luminiş de lângă râu, cu această casă care era Casa, frumoasă, invizibilă, cotropită de glicină.
La patru kilometri depărtare se află Mauves, satul unde găsim tot ce ne trebuie. De cealaltă parte a râului, era o altă casă care abia dacă se zărea. Proprietarul ne spusese că era ocupată de un medic. Presupunând că am fi vrut să ne ştim în siguranţă, era cum nu se poate mai bine: Juliette şi cu mine urma să ne retragem din lume, iar la treizeci de metri de adăpostul nostru se va afla un doctor!
N-am ezitat nici o clipă. Într-o oră, casa a devenit Casa. Nu era scumpă, nu erau de făcut lucrări. Ni se părea, fără umbră de îndoială, că norocul trăsese sforile acestei afaceri.
Ninge. Ningea şi acum un an, când ne-am mutat. Eram încântaţi: cei câţiva centimetri de alb ne dădură, încă din prima seară, impresia nestrămutată că ne aflam acasă. A doua zi dimineaţă, ne simţeam în mai mare măsură la locul nostru între pereţii aceia decât în cei patruzeci şi trei de ani de dinainte, petrecuţi în apartamentul citadin din care totuşi nu ne-am clintit niciodată.
Puteam în sfârşit să mă consacru în întregime lui Juliette.
Este greu de explicat: nu am avut niciodată impresia că îi acord suficient timp soţiei mele. În şaizeci de ani, ce i-am oferit? Ea înseamnă totul pentru mine. Şi ea spune acelaşi lucru cu privire la mine, fără ca asta să-mi alunge sentimentul de profundă neîmplinire. Nu că aş crede despre mine că sunt rău sau mediocru, dar Juliette nu a avut niciodată nimic şi pe nimeni în afară de mine. Am fost şi sunt viaţa ei. Gândul acesta îmi ridică un nod în gât.
Ce am făcut, în acele prime zile, în Casă? Cred că nimic. În afară de câteva plimbări prin pădurea atât de albă şi de tăcută, încât ne opream adesea din mers pentru a ne privi unul pe celălalt cu un aer mirat.
În afară de asta, nimic. Ajunseserăm acolo unde ne doream să fim încă din copilărie. Şi deodată am ştiut că aceasta era existenţa la care aspiraserăm mereu. Dacă pacea nu ne-ar fi fost tulburată, am fi trăit aşa până la moarte.
