— Caută să afli cui îi foloseşte crima, îngroparea Pompeiului sub cenuşa Vezuviului, în anul 79 după lisus Hristos, a fost cel mai frumos dar oferit vreodată arheologilor. După părerea du-mitale, cine a fost făptaşul?
— Nu-i rău, ca sofism.
— Dar dacă aici nu e vorba de un sofism?
— Ce vrei să spui?
— Faptul nu ţi s-a părut niciodată bizar? Existau mii de oraşe care puteau să fie distruse. Ca din întâmplare, s-a nimerit să fie cel mai rafinat, cel mai somptuos.
— E o fatalitate curentă. Atunci când o bibliotecă ia foc, nu e biblioteca orăşenească din cartier, este biblioteca din Alexandria. Atunci când o femeie urâtă şi (I frumuseţe traversează strada, ghici ciiu; o călcată de o maşină?
— Nu ai înţeles. Dacă îţi vorbeam de distrugerea în sine, ai fi putut să invoci fatalitatea. Aici, însă, e vorba de şansă.
— Da. E clar că dumneata nu te-ai numărat printre nefericiţii care au pierit în erupţie.
— Nu erau nişte nefericiţi. Erau bogătaşii acelei epoci.
— Chiar aşa. Imediat ai să-mi spui: „Aşa le-a trebuit!”.
— Eu discutam despre altceva. Ceea ce încerc să-ţi explic este că, dacă arheologii moderni ar fi fost întrebaţi ce oraş ar fi dorit să ferească de degradările timpului, ei ar fi ales Pompeiul.
— Bun, şi care-i treaba? Crezi că vulcanul le-a cerut părerea arheologilor moderni?
— Vulcanul, nu.
— Dar cine altcineva?
— Habar n-am. Eu spun doar că e prea de tot. Nu poate fi vorba de hazard.
— Şi atunci, ce presupui? Că arheologii moderni au comandat erupţia? Nu ştiam că erau în raporturi atât de bune cu Hefaistos.
— în cazul de faţă, ar trebui să vorbeşti mai degrabă de Cronos.
— într-adevăr!
— Arheologii moderni nu au avut mijloacele de a provoca o erupţie cu o întârziere de douăzeci de secole, asta e cert.
— Binevoieşti să-i declari nevinovaţi, aşadar?
— Pe ei, da.
— Pe ei, da”: ce se ascunde sub răspunsul ăsta sibilinic?
— O întrebare.
— Ce întrebare?
— Arheologii viitorului vor fi oare capabili să facă ceea ce arheologilor moderni le-ar fi plăcut să poată săvârşi?
— Nu înţeleg.
— Nu îndrăzneşti să înţelegi.
— Eşti atât de amabilă să îndrăzneşti în locul meu?
— După descoperirile lui Einstein, călătoria de-a lungul secolelor nu mai e decât o chestiune de timp. Va fi o realizare a mileniului următor. Ce ispită, pentru oamenii de ştiinţă ai viitorului, aceea de a schimba cursul trecutului!
— încetează! Ceea ce spui nu e doar science-fiction, e şi un plagiat.
— Ştiu. Dar cei care au manipulat ideea asta nu au cerut punctul de vedere al arheologilor.
— Ei bine, şi pe bună dreptate. Arheologia e o treabă serioasă.
— Crezi? Şi dacă arheologii ar fi nişte simpli turişti? în ce mă priveşte, eu nu am pus niciodată piciorul în Pompei.
— In cazul ăsta, de ce îmi vorbeşti despre el?
— Pentru că ideea asta m-a izbit de-a dreptul. Am să-ţi spun cu ce echivalează povestea asta. Evocai acum vreo două minute incendiul bibliotecii din Alexandria: noi doar bănuim ce capodopere au fost distruse acolo. Imaginează-ţi – am zis „imaginează-ţi” – că focul ar fi hotărât să cruţe operele unui singur scriitor şi că l-ar fî ales, ca din întâmplare, pe cel mai bun. Imaginează-ţi aşadar că ar fi ars toate cărţile, în afară de cele ale celui mai sublim gânditor al epocii. Ce-ai spune despre asta?
— Că ţine de fantastic.
— Asta e şi părerea mea! Şi totuşi este ceea ce s-a petrecut în anul 79 după Hristos.
— Nu văd legătura.
— Totuşi, e un lucru evident. Focul este o forţă la fel de oarbă ca şi Timpul: niciunul, nici celălalt nu se sinchisesc să afle dacă ceea ce distrug este o bijuterie a istoriei artei sau o lucrare de mâna a treia. Şi la Alexandria incendiul nu s-a jucat de-a criticul literar. Prin urmare, explică-mi de ce Timpul a avut bunul gust de a cruţa Pompeiul.
— Delirezi. Când un oraş e clădit la poalele unui vulcan, riscă să fie acoperit de lavă. E ceva firesc.
— îţi închipui că oamenii aceia ar fi ales, ca oraş al plăcerilor în care să pună la lucru talentele celor mai mari artişti ai lor, o localitate a cărei situare să fie atât de plină de riscuri?
— Nu are importanţă ce cred eu: ei au făcut-o. Nu este nici prima şi nici ultima greşeală pe care a comis-o omenirea.
— Nu sunt de acord. Urbaniştii antici erau nişte modele de inteligenţă.
— Ei bine, Barthes a spus: „Prostiile oamenilor inteligenţi sunt fascinante”. Avem dovada!
