Sau despre trădarea Anticilor de către Moderni de-a lungul, de-a latul şi de-a dura vocabularului de bază
Mai multe volume de istoria artei, istoria mentalităţilor şi filosofie, publicate din 1977. Printre ele:
Ecclesiocraţia, Meridiane 1985, Teora, 1998.
Scriere şi oralitate în cultura antică, Cartea Românească 1988.
Penumbra, Cartea Românească 1991, Polirom 1998.
Platon – filosofie şi cenzură, Humanitas 1995.
Maşina de fabricat fantasme, Clavis 1994.
Turnirul khazar – împotriva relativismului contemporan, Nemira 1997.
Traduceri din greaca veche:
Platon – Republica, Ed. Ştiinţifică 1986, Teora 1998.
Aristotel – Metafizica, Humanitas, 2001.
CUVÂNTUL
„La început a fost Cuvântul”. Apoi a urmat Greşeala. De traducere, de interpretare, de înţelegere. Într-adevăr, textul grec originar al acelui creştin semi-gnostic, cunoscut de posteritate sub numele de „evanghelistul Ioan”, poartă la locul respectiv, cum ştie oricine, logos. Sfântul Ieronim, interpretul latin al Scripturilor, a tradus eronat, sau cel puţin extrem de forţat, prin verbum (deci „cuvânt”, „vorbă”) un termen grec fundamental care însemna aproape orice avea o legătură cu limbajul articulat, numai „cuvânt” (adică substantiv, verb, adjectiv, interjecţie, etc. Luate izolat) – nu. Similar au procedat şi mulţi alţi traducători ai Evangheliilor, ca de exemplu Luther, autorii lui the „James Bible”, până la traducătorii români de mai târziu. Or, în fapt logos însemna: n discurs articulat, cu sens, alcătuit, minimum, dintr-un subiect şi un predicat; n expresie verbală în general, cuvântare, spusă; n sens, semnificaţie; n proces interior al gândirii, raţionament; n raţiune, logica discursului; n raţiune în general, raţiune universală, spirit; n regulă, lege, principiu, temei; n raport matematic; n proporţie; n calcul, socoteală, cont; n definiţie; n concept; n esenţă; n formă; n compoziţie literară în proză; n discurs raţional şi nu mitic, etc.
N argument, teză, expunere de motive; n subiectul discursului.
Dar exact „cuvânt” în sens propriu – adică o parte separată de vorbire, precum numele sau verbul – „logos” nu vrea să însemne niciodată! De pildă, în tratatul său Despre interpretare, Aristotel defineşte în felul următor logos-ul: „Logos este o emisiune vocală cu sens, ale cărei părţi, separat, au /de asemenea /sens, emisiune vocală luată însă ca o expresie şi nu /neapărat /ca o afirmaţie.”
Pentru părţile izolate de cuvânt, greaca folosea, de pildă, pe „onoma” (nume), sau pe „rhema” (verb). Să fi fost preasfântul traducător (ca şi alţii care l-au urmat) în asemenea măsură un ignorant al limbii eline? Câtuşi de puţin! Ieronim cărturarul ştia bine că „logos” nu se poate traduce prin „verbum”, dar Ieronim teologul avea, cum se spune azi, „o altă agendă” şi aceasta deţinea prioritatea. Cred, deci, că el era influenţat de pasajele din primele versete ale Genezei, unde Dumnezeu se pune pe făcut lumea strigând în gura mare câteva „cuvinte-cheie”: lumină, întuneric, cer, ape, bărbat, femeie, etc. pe toate însoţiindu-le de predicatul „să fie”. „Şi a fost!”. Era, acolo, la lucru o viziune arhaică, ce considera că rostirea numelor juste ale lucrurilor poate chiar produce lucrurile respective. Şi că, în plus, lucrurile respective vor fi şi „bune”! Viziunea fusese ironizată de Socrate în dialogul platonician Cratylos.
Pesemne însă că autorul micului poem despre „logos” – vreun iudeo-creştin care prelucra semnificaţia lui „logos” pornind de la Philon Evreul şi de la filosofii stoici, ce, la rândul lor, se inspiraseră din Heraclit – nu se gândea câtuşi de puţin la magia „numelor juste”.
Omul – despre care mulţi cercetători se îndoiesc că a scris şi restul Evangheliei atribuite apostolului Ioan – părea să fi fost adeptul unei gnoze iluministe a raţiunii cosmice, un fel de spinozist înainte de Spinoza. Eventual, Ieronim, barbarul de latin, ar fi trebuit să traducă pe „logos” măcar prin „sermo” (discurs, vorbire). Probabil însă că cel mai propriu ar fi fost termenul „raţio” (raport, raţiune, argument, temei) şi atunci (iarăşi tălmăcit ulterior ceva mai fidel şi în acelaşi sens, în diferite limbi europene moderne, printre care şi în româneşte) binecunoscutul text ar fi putut să sune cam aşa: „La început a fost raţiunea, iar raţiunea era la Dumnezeu şi raţiunea era Dumnezeu… Toate au fost create în temeiul raţiunii, iar fără o raţiune nu există nimic. În raţiune se afla un principiu vital, iar acesta era lumina cunoaşterii omeneşti. Lumina cunoaşterii străluceşte în întunericul ignoranţei, iar întunericul n-a reuşit s-o oprească.”
Numai că, pentru creştinii primelor veacuri, traducerea din greacă sau ebraică a Scripturilor era dominată de premise teologice – azi am zice ideologice. Trebuia demonstrat cu orice preţ că Mesia-Cristos fusese anunţat în scrierile sfinte ale evreilor, iar pentru a impune această idee nu era de respins sublinierea anumitor paralelisme şi echivalenţe între cele două Testamente, ba chiar construirea paralelismelor acolo unde acestea erau inexistente. Dacă cel Vechi începea cu cuvintele „la început” (bereşit), „Bună Vestirea” (evanghelia) în versiunea lui Ioan începea la fel: „la început” (en arche). Iar dacă, imediat, Facerea sugera rostirea Cuvintelor divine, iată că şi Ieronim va traduce pe „logos” prin „verbum” (cuvânt), pentru a susţine, dincolo de legitim, dragul său paralelism.
