O ironie a sortii – sau, de ce nu, a Muzei filosofice – a făcut ca despre viaţa lui Constantin Noica sa se vorbească şi sa se scrie mai mult decât despre filosofia sa; iar aceasta i s-a întâmplat unui filosof care a cerut expres sa nu i se comenteze viaţa şi care a afirmat ca „a trăit fara rest”. Fireşte, Noica însuşi a contribuit din plin la precăderea biografiei şi a felului sau de viaţa asupra operei: el şi-a edificat treptat o existenta filosofica si, stabilindu-se multi ani la Păltiniş, devenind pentru unii un dascăl de înţelepciune, pentru alţii un „antrenor cultural” şi pentru cei mai multi un guru, a reamintit oamenilor o paradigma de mult trecuta în uitare – aceea a unui fel de a fi filosofic. Treptat, mai ales după apariţia Jurnalului de la Păltiniş al lui Gabriel Liiceanu, anecdota, detaliul biografic, istorioara edificatoare, parabola cu miez au rescris un fel de evanghelie apocrifa a Filosofului, din care orice roman cult se cădea sa poată cita, atunci când dorea sa facă recurs la o autoritate majora. Era vorba despre „evanghelia” sau despre mitul unei rezistente culturale sui generis, subtile şi puternice deopotrivă, împotriva platitudinii ideologice a regimului naţional-comunist.
După 1989, alte aspecte ale biografiei lui Noica au ieşit în conştiinţa publica. A început sa se vorbească despre participarea sa, în tinereţe, la mişcarea legionara, alături de Eliade şi Cioran şi despre unele articole extrem de discutabile pe care le-a publicat în acea vreme. Apoi, alţii – precum Adrian Marino – au început sa comenteze critic activitatea publica şi publicistica a lui Noica de după 1965, producând imaginea unui personaj care, departe de a fi inspirat „rezistenta prin cultura”, ar fi colaborat în chip abil cu regimul. „Evanghelia” a fost demitizata, iar înţeleptul s-a pomenit detronat. La acest demers s-a răspuns, desigur, prin alte demersuri de semn contrar, şi aşa mai departe. Rezultatul este ca, la zece ani de la moartea lui Noica, biografia sa, supusa unui tratament politizant, continua sa preocupe mai mult decât opera. Lumea „buna” ştie ca Noica a fost un filosof, ca a fost în tinereţe legionar, ca a făcut puşcărie în anii '50, ca a scris despre „sentimentul romanesc al Fiinţei”, despre „maladiile culturii”, ca a fundat o şcoală de înţelepciune la Păltiniş; cereţi, insa, sa vi se rezume, în câteva fraze, filosofia lui Noica; aproape sigur ca nu veţi primi un răspuns limpede.
Astfel, acest gânditor, preocupat intens sa explice pe alti filosofi (Platon, Hegel, Kant) şi capabil sa o facă într-un mod extraordinar de simplu şi de sugestiv, tinde sa rămână neexplicat şi neînţeles, altminteri decât în medii strict academice; în orice caz, gândirea sa pare sa nu mai inspire o reflecţie filosofica originala şi vie. La „Humanitas” se tipăresc mereu titluri din opera lui Noica (reeditări sau inedite); dar cite comentarii despre gândirea lui Noica au apărut de zece ani, dintre care opt petrecuţi de noi într-un regim de libertate?
Aşadar, ce a vrut Noica sa ne spună? Care este miezul filosofiei sale? şi în ce măsură aceasta filosofie, fie şi dezbrăcată oarecum de învelişurile sale literare şi idiosincratice, este inca vie şi ar putea sau ar trebui sa ne inspire în propriile noastre demersuri?
Să-l ascultam pe Noica: într-o conferinţă ţinută la Radio în 1943, intitulata Gândirea filosofica şi apărută în volumul Eseuri de Duminica (Humanitas, 1992), Noica vrea sa definească locul filosofiei printre celelalte direcţii ale spiritului: ştiinţă, teologia, magia. Dar în realitate, el ne spune aici mai putin ce este, în general, gândirea filosofica, ci ce este, în fapt, gândirea sa filosofica.
Noica ne propune, în textul la care ma refer, o mica parabola: el ne cere sa ne imaginam un om aflat în fata unui câine: „am trăit fiecare scena întâlnirii cu un câine de care ţi-e frica şi căruia ii e frica de tine. Te uiţi în ochii lui şi el se uita în ochii tai. Te temi sa te întorci ca sa n-o ia după tine; şi se teme sa n-o facă la fel, ca sa n-o iei după el. In momentul acela s-a creat o stare de echilibru: eşti tu, om, în fata a ceva al lumii. şi pe amândoi va tine fata în fata ceva originar şi adânc, frica.” Apoi, din aceasta situaţie originara a omului situat înaintea lumii, Noica ne cere sa desluşim diferitele cai posibile: teologul, după el, va ieşi din echilibru prin iubire de Dumnezeu, dar şi de aproapele sau, care e şi câinele; magicianul va dori sa se înstăpânească peste câine, să-l farmece; savantul va dori sa înţeleagă psihologia câinelui, pe a sa proprie, va descrie fenomenologia spaimei, adică va evada din echilibru prin cunoaştere. In sfârşit, filosoful: el (si trebuie sa înţelegem mereu, filosoful Noica) „rămâne în echilibrul creat”. In confruntarea dintre om şi lume, filosoful propune un echilibru şi nu un raport de subordonare, nici o uniune prin har, nici o separare brutala: „Filosofia e singura orientare care da omului sensul prieteniei cu lumea. Nimen i nu e prieten cu lumea pentru lume, ca filosoful.” Atitudinea filosofica este cea de a te împrieteni cu câinele.
Aşadar, pentru Noica filosofia este (iar noi vom zice ca filosofia lui Noica este) o împrietenire cu lumea, dar nu una oarecare, ci intima, adâncă. „Gândirea filosofica e gândirea unui raport: raportul dintre om şi lume. Dar ce fel de raport? Un raport de echilibru. Ce fel de echilibru? Unul cald, de prietenie. şi la ce duce experienta prieteniei? La intimitate, la cunoaşterea dinăuntru.”
Avem aici, simplu şi succint expusa, după părerea mea, tema lui Noica, tema sub care stau mai toate consideraţiile sale filosofice, fie ele ontologice, culturale, morale logice; ba, sub aceeaşi tema stau şi multe dintre circumstanţele biografiei sale. şi când nu este vorba explicit despre împrietenirea dintre om şi lume, rămâne sa se vorbească despre concilierea, armonizarea prietenoasa dintre ceea ce pare ireconciliabil, excesiv, extrem. Pariul filosofic al lui Noica: a concilia prin împrietenire ireconciliabilul.
Ce este devenirea intru fiinţă altceva decât strădania de a împrieteni curgerea nemiloasa şi precara a devenirii cu crisparea îngheţată şi imobila a fiinţei? Nu prinde, în urma împrietenirii celor doua, fiinţă ceva din supleţea devenirii, iar deveniră ceva din stabilitatea fiinţei?
