— Scriai că ţi se pare normal ca, dându-le celorlalţi cărţi pe care să le citească, să găseşti tu însuţi răspunsurile pe care le cauţi.
— Am spus într-adevăr asta într-una din predicile mele.
— Dar oare, procedând astfel, acela care scrie cărţi nu-şi condamnă discipolii la a-i călca pe urme? Nu le induce el oare acelaşi soi de întrebări care-l muncesc şi pe el însuşi?
— Sunt cărţi care creează discipoli. Sunt cărţi care aduc cunoaşterea. Poţi tu să decizi care sunt mai bune?
Arrus învăţase să suporte de ceva vreme senzaţia crâncenă a depărtării de Kyrall. Avusese nevoie de un veşmânt shu cu totul special, pe care îl pregătise mai bine de un an, expunându-l treptat călătoriei în spaţiu. Era conştient că rezultatul nu semăna nicicum cu simbioza prietenească dintre un kyrallian şi mantia lui, dar chiar şi aşa slabă cum era, vocea coloniei de ciuperci pe care o sesiza undeva în străfundul minţii îi mai domolea fobiile. Era ca o ambarcaţiune care îl ţinea la suprafaţa propriei sale minţi.
Pe Kyrall îi fusese frică în multe feluri. Când era copil, crezuse că va muri de foame fiindcă arborii negri se vor opri brusc din a mai face fructe; se temuse apoi că nu va putea deveni Făurar precum tatăl său; se încrâncenase în ţeserea de spaime a luptelor cu animalele telepate şi se înfiorase în faţa pericolului de a-şi pierde semenii în timp ce lucra cu delicateţe în mintea lor rănită. Niciuna dintre spaimele astea nu-l pregătise însă pentru ceea ce simţea acum, când ieşise pe platforma din faţa clădirii impozante a spaţioportului de pe Alderbaraan, unde îl lăsase naveta automată cu care venise de pe Kyrall.
Încercă să tempereze panica pe care o simţea colonia de ciuperci din mantia shu şi aproape că-şi pierdu cunoştinţa din cauza efortului. Simţi însă imediat sprijinul Alaanei şi mintea lui întreagă fu cuprinsă de o lumină albă care anestezia totul, scoţând la iveală fiecare ascunziş potenţial periculos, alungând temerile.
Cei câţiva oameni care se aflau în coridorul ce unea peronul larg al spaţioportului cu locul de aterizare a navelor superluminice îl priveau cu mirare. Nu era nevoie de cine ştie ce aptitudini telepatice sau cunoştinţe subtile de sociologie pentru ca Arrus să-şi dea seama că era considerat o imposibilitate, un paradox. Cei trei ani care trecuseră de la moartea cruntă a fostului Împărat Bella VII în sala mare a psiacului de pe Kyrall aduseseră poporului lui o publicitate nedorită. Erau priviţi fie ca supraoameni, fie ca întruparea Diavolului, o figură din ce în ce mai prezentă în gândirea lumilor vechi, care păreau cu toate cuprinse de o manie religioasă creştină. Xtyn îi explicase că era normal ca oamenii să redescopere cel mai simplu lucru care îi despărţea de clonele pe care le consideraseră dintotdeauna exemplare inferioare. Pe toate lumile vechi înfloreau culturi neocreştine, se construiau biserici şi abundau simbolurile biblice. Paradoxal poate, dar ăsta era felul oamenilor de a-şi căuta o nouă identitate. Şi toţi aceşti creştini ştiau că un kyrallian nu poate exista decât pe planeta lui, că abilităţile sale depind strict de prezenţa câmpului chu, amplificator al puterilor psi. În ochii lor era probabil un farsor, un clovn.
De aceea nu căuta privirile celorlalţi; mergea cu capul în pământ.
Plecase hotărât. După ce ai lui suferiseră de molimă, după ce strânsese din amintiri pe care doar măiestria lui de Făurar le putea scoate la lumină, scrisese începutul „Legendelor Kyrallului”, o carte simplă despre poporul lui, care nu fusese nimic altceva decât un experiment. Crezuse că e de datoria lui să explice tuturor cum se iubeau, cum se bucurau, cum cântau şi cum dansau şi mai ales cum mureau kyrallienii. Îi fusese simplu să adune toate astea din amintiri disparate. Era însă conştient că poveştile planetei sale nu ar fi fost întregi fără elucidarea misterului quinţilor, al ordinului militar care asigurase ascensiunea şi supremaţia dinastiei Boszt. Dorinţa nebunească de a pune cap la cap întâmplări petrecute cu multe veacuri în urmă îl făcuse să devină primul kyrallian care îşi părăseşte planeta.
Alderbaraan nu era o destinaţie întâmplătoare. Întreg universul părea să fie convins că instrucţia unui quint porneşte într-un magazin de simbionţi culeşi de pe Ryuss şi vânduţi aici. El ştia că nu e aşa, dar dorea să afle originile acestei poveşti. Pe planeta pe care tocmai aterizase erau cele mai mari crescătorii de simbionţi şi nu se îndoia că, în ciuda a ceea ce aflase deja, trebuia să existe o legătură, fie ea şi una vagă, între animalele acelea bizare şi primii quinţi.
Ajunse în faţa unui funcţionar care îl privi plin de curiozitate. Mantia îi acoperea cu totul celelalte veşminte şi lăsa să iasă doar vârfurile unor papuci ciudaţi.
— Aveţi vreun act de identitate? Întrebă funcţionarul, neputând să-şi ia privirea de pe modelele schimbătoare şi ciudate pe care le forma mantia celuilalt.
Fără vorbă, Arrus îi întinse un card magnetic pe care celălalt îl examină plin de curiozitate.
— Ce e ăsta?
— Un paşaport kyrallian.
Vameşul scutură uşor din cap, încercând parcă să-şi alunge în acest fel uluiala.
— Vreţi să spuneţi că sunteţi chiar de pe Kyrall?
— Da.
— E drept că aveţi un fel ciudat de a vorbi, că mantia asta seamănă cu ceea ce am văzut în documentare, dar toată lumea ştie că…
— Sunt aici. Mă numesc Arrus şi vreau să vizitez un magazin de simbionţi.
— Bine, dar acesta nu e un paşaport valabil şi mi-e teamă că nu am un lector potrivit pentru a citi informaţiile de pe cardul ăsta antic. Nu aveţi altceva, vreo altă dovadă a… ceea ce spuneţi că sunteţi?
