Argument.
Vom pune la începutul lucrării noastre în discuţie doi termeni destul de des utilizaţi în lucrările de specialitate: simbolism şi simbolică. Intenţia noastră nu este aceea de a face un „inventar” al tuturor simbolurilor de la nivelul riturilor de trecere, ci doar să descoperim acele raporturi logice ce se stabilesc între diferitele tipuri de simboluri, atenţia nu va cădea cu precădere asupra simbolismului, ci asupra simbolicii, pentru că vrem să redesco-perim formele specifice de comunicare între imaginar şi real la nivelul mediilor tradiţionale. Aşadar, simbolică şi nu simbolism, pentru că lucrarea îşi propune să urmărească o serie de simboluri în contextul mai larg al unei clase de rituri puse sub semnul riturilor de trecere. Doar în interiorul unei simbolici simbolul îşi dezvăluie funcţia sa de a camufla, de a codifica, dar şi de a releva „o categorie a inteligenţei umane, interpenetraţia realului cu irealul, pluri-dimensionalitatea experienţei totale.”1
Interpretarea simbolicii presupune luarea în consideraţie atât a simbolurilor, cât şi a transsimbolurilor. Nu trebuie uitat că folclorul este un sistem deschis (după formula profesorului Mihai Pop), iar urmărirea modului în care evoluează anumite simboluri este obligatorie. Având în vedere acest aspect, vom porni de la ideea că riturile de trecere sunt forme totale de comunicare rituală care actualizează un mit, recreându-l mereu. Pentru
1 Romulus Vulcănescu, Dicţionar de etnologie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1979, p. 248.
Descoperi însă adevăratul sens ultim al acestora, trebuie să ajungem la cunoaşterea codului comunicării rituale. Această cunoaştere va fi făcută posibilă de acţiunea de identificare a schemei pe baza căreia se construiesc semnificaţiile şi se ajunge la transmiterea unui mesaj.
Schema ne pune la dispoziţie un număr de simboluri specifice, care toate îşi unesc ariile de semnificare în acelaşi sens unic: A fi înseamnă A aparţine. Riturile de trecere nu sunt altceva decât forme de afirmare a apartenenţei. Trecerea presupune în mod obligatoriu devenirea; ea va fi cea care va înlocui o formă inconştientă a apartenenţei la Tot, cu una conştientizată.
Acest tip de comunicare rituală ne propune un mesaj ce vizează unirea a două planuri, verticalul, modelul transcendental, cu orizontalul, modelul social; între aceste planuri se realizează un transfer simbolic, cu intenţia de a se ajunge la suprapunerea lor într-un punct din care poate „porni” în orice moment o axă a lumii. De aceea, înainte de a vorbi despre riturile de trecere, considerăm că este necesar să aducem în discuţie simbolismul casei, pentru că ea, după cum vom vedea în interiorul lucrării, are capacitatea de a ordona şi spaţiul, dar şi timpul, devenind simbolul total al Punctului din care se poate porni oricând o acţiune de reordonare, de recosmicizare. Datorită acestui fapt, toate riturile de trecere pornesc din casă şi se reîntorc în casă.
Funcţia dominantă a acestor rituri este de reglare a raporturilor individului cu comunitatea din care face parte, dar, implicit, şi a raporturilor omului cu Cosmosul. Având în vedere această funcţie, vom putea înţelege de ce se pune un atât de mare accent pe iniţiere, toţi actanţii unor astfel de rituri trebuie ca la finalul acţiunii rituale să-şi dovedească pe deplin calitatea de iniţiat. După cum vom vedea, nu doar acţiunile rituale în sine se subordonează acestei funcţionalităţi, ci şi textele ce le însoţesc, născute ca discursuri magico-mitice capabile să susţină întreaga schemă de gesturi şi practici rituale.
Datorită acestui fapt, am considerat absolut necesar să apelăm în lucrare şi la reconstituirea unor ritualuri şi obiceiuri ce intră sub incidenţa conceptului general de rit de trecere. Descriptivismul nu mai poate fi considerat o metodă suficientă pentru demonstrarea valorilor gândirii de tip tradiţional; prin „descriere” nu am încercat altceva decât să recreăm contextul în care interpretarea să-şi găsească punctele de referinţă. Vom vedea, de altfel, în interiorul lucrării, cât de important este rolul contextului în descoperirea sensului.
Am apelat la o zonă folclorică care conservă încă foarte multe dintre aceste ritualuri ale trecerii. De remarcat este faptul că ne vom situa într-o zonă în care influenţele Banatului sunt destul de puternice. Comuna Şovarna este o aşezare de deal, situată în nord-estul judeţului Mehedinţi, pe un teritoriu cu o formă alungită de la vest spre est, cu o întindere maximă de 12,5-13 km, făcând parte din Plaiul Cloşani. Comuna este alcătuită din patru sate: Şovarna (Şovarna de Jos), Runcu (Şovarna de Sus) şi Ohaba, care se ordonează pe cursul văii pârâului Şovarna, Studina fiind un sat de culme.
Chiar pe teritoriul comunei îşi au zona de contact două unităţi naturale: Podişul Mehedinţi – în partea vestică – şi Piemontul Getic – în partea de est. Condiţiile naturale menţionate au impus locuitorilor de aici ocupaţii precum creşterea animalelor, cultivarea pomilor fructiferi şi cultivarea plantelor leguminoase şi cerealiere. Tot aici, localnicii au valorificat dintotdeauna piatra de var, locuitorii de pe Valea Runcului, în primul rând, fiind cunoscuţi în zonă şi sub numele de „vărari”; la cca 1 km de limita aşezării se găsesc şi astăzi cuptoare, varniţe. Mulţi locuitori, în trecut, practicau cărăuşia, transportând varul, dar şi lemne sau fructe, prin satele cele mai îndepărtate ale Olteniei, dar şi în Banat. Astăzi, în majoritatea cazurilor, bărbaţii sunt mineri, iar femeile casnice.
Cea mai veche menţionare documentară (cunoscută azi) datează din 10 ianuarie ' 1511, pe când era voievod al Tării Româneşti Vlad cel Tânăr (Vlădut), fiul lui Vlad Călugărul.
Documentul original menţionează numele satelor Şovarna (sub numele de Sivarna) şi Runcu. Ohaba este menţionată pentru prima oară într-un document datat 31 mai 1561. Este cert însă faptul că satele au existat cu mult înaintea acestor date.
La început, modul de aşezare a caselor încadra satele în tipul satului împrăştiat, fiecare gospodar avându-şi casa acolo unde avea pământul, distanta dintre case fiind destul de mare. Se mai păstrează şi astăzi numele unor văi sau locuri care amintesc despre familiile ce au locuit acolo: Valea Florii, Valea lui Radu, Poiana lui Dan, La Ioana, La Rădita, Valea Caselor. Ele au evoluat însă spre satul de tip liniar, casele fiind ordonate de un drum principal din care pornesc mai multe uliţe. Drumul principal urmează linia văii pârâului Şovarna, care străbate întreaga comună. Satul Studina mai păstrează încă trăsăturile unui sat de tip împrăştiat, fiind un sat de culme, dar şi aici există tendinţa apropierii de drumul principal.