INTRODUCERE.
Sâmbătă, 22 mai 1971, am plecat la Sonora, în Mexic, să mă întâlnesc cu don Juan Matus, un vrăjitor indian Yaqui, pe care îl cunoşteam din 1961. Mi-am spus că vizita din ziua aceea nu avea să se deosebească în vreun fel de nenumăratele dăţi, în care mă dusesem să-l văd în cei zece ani de când îi eram ucenic. Evenimentele care au avut loc în acea zi şi în cele următoare au fost totuşi importante pentru mine. Ucenicia mea a luat sfârşit cu acea ocazie. Nu a fost vorba de o retragere arbitrară din partea mea, ci de o încheiere hotărâtă cu bună ştiinţă.
Am prezentat deja experienţa uceniciei mele în două lucrări precedente: Învăţăturile lui don Juan şi Cealaltă realitate.
Ideea de bază în ambele cărţi era aceea că, în deprinderea tainelor vrăjitoriei, elementele-cheie sunt stările de realitate neobişnuită produse prin ingestia unor plante psihotrope.
În această privinţă, don Juan era un expert în utilizarea a trei asemenea plante: Datura inoxia, îndeobşte cunoscută sub denumirea de buruiana jimpson, Lophorphora williamsii, cunoscută ca peiotă şi o ciupercă halucinogenă din specia Psilocybe.
Modul în care am perceput lumea ca efect al acestor plante psihotrope a fost atât de ciudat şi de impresionant, încât m-am văzut nevoit să presupun că aceste stări reprezintă singura cale de comunicare şi de învăţare a lucrurilor pe care încerca să mi le spună.
Această presupunere era greşită.
Pentru a evita orice neînţelegeri în privinţa lucrului meu cu don Juan, aş dori ca, în acest stadiu, să lămuresc următoarele chestiuni.
Până acum nu am încercat, în vreun fel sau altul, să-l plasez pe don Juan într-un context cultural. Faptul că el se consideră un indian Yaqui nu înseamnă că ştiinţa sa în materie de vrăjitorie este cunoscută sau practicată de indienii Yaqui în general.
Toate conversaţiile avute cu don Juan pe timpul uceniciei mele au fost purtate în limba spaniolă, iar faptul că am reuşit să obţin explicaţii cuprinzătoare în legătură cu sistemul lui filozofic se datorează în exclusivitate modului perfect în care stăpâneşte această limbă.
Am păstrat obiceiul de a mă referi la acest sistem folosind termenul de vrăjitorie şi la don Juan folosindu-l pe acela de vrăjitor, deoarece este vorba de termeni pe care îi folosea el.
Întrucât am fost în măsură să notez cea mai mare parte a celor spuse la începutul uceniciei şi toate conversaţiile din fazele ulterioare, am adunat o cantitate voluminoasă de notiţe. Pentru a le da o formă uşor de citit, păstrând totuşi caracterul uimitor de unitar al învăţăturilor lui don Juan, am fost nevoit să le redactez, dar ceea ce am eliminat este, după părerea meă, lipsit de importanţă pentru ideile pe care doresc să le subliniez.
În cazul muncii mele cu don Juan mi-am limitat eforturile doar la a-l considera drept vrăjitor şi la a obţine acces la cunoştinţele sale.
În scopul prezentării punctului meu de vedere, trebuie să explic întâi condiţia de bază a vrăjitoriei, aşa cum mi-a prezentat-o don Juan. El spunea că pentru un vrăjitor lumea de zi cu zi nu e reală, aşa cum credem noi că este. Pentru un vrăjitor, realitatea sau lumea pe care o cunoaştem e doar o descriere.
În vederea validării acestei premise, don Juan şi-a concentrat toate eforturile pentru a mă conduce la o convingere clară că ceea ce am în minte ca lume este mai degrabă o descriere a lumii, o descriere ce mi-a fost insuflată din momentul naşterii.
Spunea că oricine vine în contact cu un copil e un profesor care îi descrie acestuia încontinuu lumea, până în momentul în care copilul e capabil să o perceapă aşa cum îi este descrisă. După don Juan, nu reţinem acest moment uimitor deoarece nici unul dintre noi n-ar putea avea un punct de referinţă pentru a face vreo comparaţie. Totuşi, din acel moment, copilul e un „membru”. El cunoaşte descrierea lumii, iar apartenenţa sa devine deplină, bănuiesc, în momentul în care e capabil să-şi traducă toate interpretările perceptuale proprii, pe care, conform descrierii, le validează.
Deci, pentru don Juan, realitatea vieţii noastre normale constă dintr-un nesfârşit şir de interpretări perceptuale, pe care noi, indivizii care ţinem de un grup specific, am învăţat să le facem în comun.
Ideea că interpretările perceptuale care formează lumea constituie un flux este conformă cu faptul că ele se succed în mod neîntrerupt şi sunt rareori puse sub semnul întrebării. De fapt, realitatea lumii pe care o cunoaştem e considerată atât de evidentă, încât premisa de bază a vrăjitoriei, potrivit căreia realitatea noastră e doar una formată din multe descrieri, poate fi considerată cu greu drept o presupunere serioasă.
Din fericire, în cazul uceniciei mele, don Juan nu-şi punea problema dacă eu voi lua sau nu propunerea sa în serios, continuând să-şi elucideze problemele în pofida opoziţiei mele, a neîncrederii mele şi a eşecului meu de a înţelege ceea ce spunea el. De aceea, ca profesor în vrăjitorie, don Juan s-a străduit să-mi descrie lumea din prima clipă în care ne-am întâlnit. Dificultatea în a-i accepta conceptele şi metodele decurgea din faptul că unităţile descrierii sale mi-erau străine, fiind incompatibile cu ale mele.
Controversa sa consta în faptul că el mă învăţa cum „să văd”, acţiune opusă noţiunii de „a privi” şi că „oprirea lumii” era primul pas care ducea la „vedere”.
