CUPRINS:
Prolog/7
Partea întâi CELALALT EU
1. Fixarea celei de-a doua atenţii/13
2. „Văzutul” împreună/32
3. Cvasiamintiri ale celuilalt eu/51
4. Trecerea graniţelor afecţiunii/68
5. O hoardă de vrăjitori supăraţi/89
Partea a doua ARTA „VISATULUI”
6. Pierderea formei umane/113
7. „Visatul” împreuna/130 „
8. Conştiinţa dreapta şi stângă/154
Partea a treia DARUL VULTURULUI
9. Regula Nagualului/175
10. Grupul de luptători ai Nagualului/192
11. Femeia Nagual/216
12. „Non-acţiunile” lui Silvio Manuel/233
13. Complexităţile „visatului”/249
14. Florinda/268
15. Şarpele cu pene/299
PROLOG.
Deşi sunt antropolog, această lucrare nu este una de strictă antropologie; cu toate acestea, ea îşi are rădăcinile în antropologia culturală, pentru că a început cu ani în urmă, ca cercetare pe teren în această disciplină. Atunci eram interesat de studiul folosirii plantelor medicinale printre indienii din Medicul de sud-vest şi de nord.
Cercetarea mea s-a transformat în altceva de-a lungul anilor, ca o consecinţa a inerţiei ei proprii şi a propriei mele maturizări. Studiul plantelor medicinale a fost înlocuit de s&idiul unui sistem de credinţe, care părea să traverseze graniţele a cel puţin două culturi diferite.
Persoana responsabilă de această modificare de direcţie a muncii mele a fost un indian Yaqui din Mexicul de nord, don Juan Matus, care mai târziu mi 1-a prezentat pe Genaro Flores, un indian Mazatec din Mexicul central, Amândoi erau practicanţi ai unor cunoştinţe vechi, care în zilele noastre sunt cunoscute ca vrăjitorie, magie, şi considerate a fi o formă de ştiinţa medicală sau psihologică, dar care reprezintă de fapt o tradiţie a unor practicanţi extrem de aulodisciplinaţi şi cu practici extrem de rafinate.
Cei doi au devenit mai degrabă profesorii mei decât furnizorii mei de informaţii, dar eu am continuat, într-un mod aleatoriu, să-mi privesc sarcina ca pe o muncă ţinând de domeniul antropologiei; am petrecut ani întregi încercând să construiesc matricea culturala a acestui sistem, perfecţionând o taxonomie, o schemă de clasificare, o ipoteză despre originea şi propagarea lui. Toate au fost eforturi inutile, prin aceea că, în final, forţele interioare de constrângere ale acelui sistem m-au abătut de la cercetarea mea, transformându-mă într-un participant.
Sub influenţa acestor doi oameni puternici, munca mea s-a schimbat într-o autobiografie, în sensul că, din momentul în care am devenit participant, am fost forţat să relatez ceea ce rni se întâmplă. Este o biografie aparte, pentru că nu redau în paginile ei ceea ce mi se întâmplă în viaţa de zi cu zi ca om obişnuit, nici nu relatez despre stările subiective generate de o viaţă obişnuită. Mai degrabă relatez evenimentele care au apărut în viaţa mea, ca rezultat direct al faptului că am adoptat un grup străin de idei şi proceduri înrudite. Cu alte cuvinte, sistemul de credinţe pe care am vrut să-I studiez m-a învăluit, iar pentru a-mi putea continua cercetarea, trebuie să plătesc un preţ teribil de mare în fiecare zi: viaţa mea de om în această lume.
Datorita respectivelor circumstanţe, mă găsesc acum confruntat cu o problemă specială, şi anume sunt nevoit să explic ceea ce fac. Sunt foarte departe de punctul de plecare, ca om obişnuit civilizat, sau ca antropolog, şi trebuie să repet că aceasta nu este o lucrare de ficţiune. Ceea ce descriu aici ne este străin; de aceea pare ireal.
Pe măsură ce pătrund mai adânc în misterele magiei, ceea ce pare a fi la început un sistem de credinţe şi practici primitive, s-a transformat acum într-o lume enorm de mare şi ciudată. Pentru a deveni familiar cu acea lume şi a relata despre ea, a trebuit să mă folosesc eu însumi de modalităţi din ce în ce mai rafinate şi mai complexe. Tot ceea ce mi se întâmplă nu mai este ceva previzibil, nici altceva care să se potrivească cu ceea ce antropologii definesc drept sistemul de credinţe al indienilor din Mexic. Mă aflu într-o situaţie dificilă; tot ceea ce pot face în aceste condiţii este să prezint ceea ce mi s-a întâmplat aşa cum s-a întâmplat. Nu pot oferi o altă asigurare a bunei mele credinţe decât să reafirm că nu duc o viaţă dublă şi că am urmat eu însumi sfaturile lui don Juan în existenţa mea cotidiană.
După ce don Juan Matus şi don Genaro Flores, cei doi indieni mexicani ce mi-au fost mentori, mi-au explicat cunoştinţele lor aşa cum au crezut ei de cuviinţă, şi-au luat la revedere şi au plecat. Am înţeles că, din acel moment, sarcina mea era să asamblez de unul singur ceea ce învăţasem de la ei.
În cursul realizării acestei sarcini, m-am întors în Mexic şi am aflat că don Juan şi don Genaro aveau nouă ucenici în ale magiei; cinci femei şi patru bărbaţiCea mai în vârstă era dona Soledad; următoarea, Măria Elena, poreclită La Gorda; celelalte trei, Lidia, Rosa şi Josephina, erau mai tinere şi li se spunea „surioarele”. Cei patru bărbaţi, în ordinea vârstei, erau Eligio, Benigno, Nestor şi Pablito, ultimii trei fiind denumiţi „Genarii”, pentru că erau foarte apropiaţi de don Genarp.
Aflasem deja că Nestor, Pablito şi Eligio, care nu mai erau prin împrejurimi, erau ucenici, dar am fost lăsat să cred că cele patru fete erau surorile lui Pablito, iar Soledad, mama lor. O cunoscusem puţin, de-a lungul anilor, şi o numeam dona Soledad, în semn de respect, deoarece era mai apropiată ca vârstă de don Juan. Lidia şi Rosa mi-au fost prezentate şi ele, dar relaţiile dintre noi au fost prea scurte şi întâmplătoare ca să-mi pot da seama cine erau cu adevărat. Pe La Gorda şi pe Josephina le ştiam doar după nume. Pe Benigno l-am întâlnit, dar nu ştiam că era legat de don Juan şi de don Genaro.
Din motive neînţelese de mine, păreau să mă fi aşteptat să mă întorc în Mexic. M-au înştiinţat că trebuia să-i iau locul lui don Juan şi să devin conducătorul lor, Nagualul lor. Mi-au spus că don Juan şi don Genaro dispăruseră de pe faţa pământului, la fel şi Eligio. Cu toţii credeau că cei trei nu muriseră, ci că intraseră într-o altă lume, diferită de cea obişnuita şi totuşi la fel de reală.
De la prima noastră întâlnire, femeile, în special dona Soledad, s-au confruntat violent cu mine. Cu toate acestea, ele au avut o contribuţie determinantă la catharsis-ul prin care am trecut. Contactul cu ele a produs o curioasă efervescenţă în viaţa mea. Din momentul în care le-am întâlnit, în gândirea şi înţelegerea mea au avut loc schimbări drastice. Toate acestea nu s-au întâmplat însă la un nivel conştient – după prima mea vizită la ele eram mai confuz, dar în mijlocul haosului am întâlnit o bază surprinzător de solidă. In încleştarea noastră, am găsit în mine resurse pe care nu-mi imaginam să le pot avea.
La Gorda şi cele trei surori erau „visătoare” desăvârşite; ele mi-au dat, din proprie iniţiativă, indicaţii şi mi-au demonstrat propriile lor performante. Don Juan a descris arta „visatului” ca fiind capacitatea cuiva de a utiliza visele obişnuite şi a le transforma într-o „conştienţă controlată” prin intermediul unei forme specializate de atenţie, pe care don Genaro o denumea „a doua atenţie”-
Mă aşteptam ca cei trei Genari să mă înveţe realizările lor într-un alt domeniu al învăţăturilor lui don Juan şi don Genaro, şi anume arta stalking-ului. Arta stalking-ului mi-a fost prezentată drept un set de proceduri şi de atitudini care permit cuiva să iasă perfect din orice situaţie posibilă. Dar ceea ce-mi spuneau cei trei Genari despre staâking, nu avea coeziunea sau forţa pe care o anticipasem. Am ajuns la concluzia că ori ei nu erau adevăraţi practicanţi ai acestei arte, ori pur şi simplu nu voiau să-mi arate. *
Am încetat cu întrebările, pentru a da fiecăruia şansa să se simtă în largul său cu mine, dar atât bărbaţii cât şi femeile au bătut în retragere crezând că, deoarece nu le mai pusesem întrebări, mă purtam în sfârşit ca un Nagual. Fiecare dintre ei îmi cerea sfatul şi îndrumarea.
Pentru a reuşi, am fost obligat să recapitulez tot ceea ce mă învăţaseră don Juan şi don Genaro, adâncindu-mă şi mai mult în arta vrăjitoriei.
