Nori grei se adună deasupra poporului meu, iar eu sunt prea bătrân şi neputincios să schimb ceva. Singura speranţă pe care o mai avem rămâne Decebal, care fuge ca vântul către podişurile împădurite din Nord pentru a aduna o nouă armată. Dar speranţa este slabă, mai mult o iluzie fantomatică gata să se spulbere odată cu apariţia zorilor. Armatele invadatoare au distrus deja capitala noastră iubită, Sarmisegetusa, şi au lăsat mii de daci fără case. Alte mii au fost împrăştiate în drumul lor către capitală. Munţii, în toate direcţiile, sunt plini de refugiaţi care se ascund de cetele prădătoare ale romanilor. Chiar inima regatului dac este în mâinile duşmanilor.”
Astfel de gânduri se învălmăşeau în mintea lui Vezina, Înalt Preot a lui Zamolxes, sfătuitor de taină a lui Decebal, regele dacilor. Un om atât de bătrân încât anii nu mai contau pentru el. În timpul său văzuse lumea de la pădurile fără fund ale Germanei, trecând prin mândra Roma, locul de unde era condusă lumea şi până în decadenta Atena căzută din măreţie, acum doar o umbră a ceea ce fusese odată. Era sfătuitorul lui Decebal de mult timp, îl ajutase să unească o parte dintre triburile dacice sub o singură conducere, dacă ar mai fi avut timp ar fi unit şi triburile gete de pe malurile Danubiului.
Traian însă nu era aşa de uşor de păcălit cum fuseseră înaintaşii lui, Vezina îşi amintea cum cedaseră în faţa promisiunilor de aur şi plecăciunilor până la pământ. Încrezuţi romani fără minte, armia dacică crescuse în fiecare an, unflată, asemenea râurilor de munte, cu triburi roxolane, sarmate şi getice. Traian însă nu ascultase. Îşi vroia numele în istorie ca şi cuceritorul dacilor.
Poate la bătrâneţe ne pierdem suflul, gândi marele preot. El se simţea cu adevărat bătrân, nu numai în ani, datorită talentului său extraordinar trăise mai mult decât era normal, dar în suflet, acolo era cu totul altceva. Îmbătrânise o viaţă de om când văzuse mult iubita Sarmisegetusa în flăcări.
Până la urmă toate gândurile i se îndreptau către regele fugar. Exista încă şansa ca Decebal să ajungă la aliaţii roxolani şi sarmaţi din Nord. Atunci, poate, s-ar fi întors cu destule forţe să-şi elibereze neamul.
Situaţia în restul regatului era disperată. Fortăreţele din munţi cădeau una după alta în mâinile legionarilor romani, unele prin puterea banilor iar altele prin puterea armelor.
Un sunet uşor de paşi îi întrerupse meditaţia. Un dac intră şovăietor în încăperea Templului Sacru, aflat adânc în munţi şi a cărui locaţie fusese secretă timp de sute de ani. Doar cei mai înalţi în ierarhia preoţilor şi tagma regilor cunoştea locaţia lui exactă. Templul era tăiat în piatră seacă şi plin de catacombe artificiale, doar un tunel luminat de sute de torţe ducea în inima sa, Sanctuarul. Sala era înaltă cât zece persoane şi lată în unele locuri de două duzini. Aici se afla locul de retragere şi meditaţie a Marelui Preot, prim slujitor a lui Zamolxes.
Cel ce intrase şi aştepta ca Marele Preot să-şi întoarcă atenţia spre el era Dapyx, nepot a lui Decebal, şi cu toate că încă foarte tânăr conducător a refugiaţilor din munţi. Inclusiv a puţinilor războinici daci care încă doreau să lupte şi să urmeze pe cineva din stirpea lui Decebal.
Tânărul purta hainele obişnuite ale dacilor: cămaşa de în simplă şi pantaloni lungi, dar mai purta şi o cămaşă de zale fină pe deasupra, lucrată minunat de către maeştrii din îndepărtata Persie. Tânărul o preţuia mai mult decât orice, îi fusese dăruită chiar de Decebal care o primise în dar de la perşi când căutase alianţa lor pentru a opri extinderea romană. Pe ea era prins însemnul casei regale, simbol purtat cu mândrie chiar şi acum când echivala cu o condamnare la moarte sigură pentru purtător. La brâu avea o sabie, una romană de cavalerie, pe care mulţi tineri daci o considerau mai folositoare în luptă decât propriile lor arme. După trăsăturile feţei preotul îşi dădu seama cât de obosit este.
— Mărite Vezina, am nevoie de sfatul tău. Preotul îl invită să ia loc pe una din băncile de lemn aşezate de-a lungul pereţilor încăperii.
— Ce sfat cauţi tinere taraboste? Nu te pot ajuta dacă este vorba de bătălii, nu sunt general.
— Nu despre bătălii vin să-ţi vorbesc. Poporul nostru este pe ducă, romanii îi mână din spate ca pe vite. Doar cei din triburile nordice vor scăpa de dominaţia romană. Eu am în grija mea aproape douăzeci de mii de suflete şi asta fără să număr pe cei care sunt strămutaţi din valea interioară în sud. Ce să fac cu ei? Nu vor rezista iernii iar majoritatea nu vor să se întoarcă la satele distruse şi să fie luaţi sclavi de romani.
— Du-i spre Nord. Există destul pământ pentru toţi. Sarmaţii şi roxolanii îi vor primi pe supravieţuitori. Decebal a negociat plătindu-i în aur greu.
— Spune-le asta romanilor. Toate drumurile spre Nord sunt pline de patrule romane. Aş putea să trec cu războinicii mei, dar în nici un caz cu femeile, copii şi convoaiele de provizii. Am sperat ca zeii să ne arate altă cale.
— Vino mâine când soarele va fi la mijlocul drumului său ceresc. Voi întreba zeii şi îţi voi da un răspuns.
Tânărul dădu să iasă apoi se opri nehotărât, de parcă ar fi vrut să întrebe ceva dar îi era frică de răspunsul pe care l-ar fi putut primi.
— Despre Decebal, măritul meu unchi, ce veşti mai ai?
— Este urmărit de romani prin munţi. Cei mai mulţi tarabostes îl urmează pe Decebal în nord cu speranţa unei întoarceri. Dar tot mai mulţi trădători îşi scot capul la lumină ca şerpii în fiecare zi. Curând nici Sanctuarul nu va mai fi sigur. Un sfat îţi voi da şi eu fără să apelez la înţelepciunea zeilor. Urcă-ţi oamenii mai sus în munţi.
— Sper ca regele să ajungă la Daelo, acolo îl aşteaptă fratele meu Duro cu o mică oaste de roxolani şi daci. Va fi în siguranţă cu ei.
— Mâine vom şti, am trimis vorbă prin mijloace rapide. În curând vom primi un răspuns.
Dapyx îşi plecă capul şi îl lăsă pe Vezina singur în mijlocul sălii Sanctuarului.
