Ne strunirăm caii oprindu-i la marginea râpei adânci, plină de stufăriş pe o pojghiţă subţire de gheaţă. De aici se vedea departe, până la Munţii Crai în spate şi toată tundra îngheţată în faţa noastră. Aici în Nord iarna îşi face simţită prezenţa devreme şi stă ca la ea acasă aproape tot anul. Vegetaţia ierboasă, ferigi cu frunze late, arbuşti pitici şi iarbă cu fir lung învăţaseră să supravieţuiască. La fel şi puţinele animale care populau tundra.
Aici vântul rece suflă constant făcând frigul şi mai greu de îndurat. Din loc în loc dâmburi golaşe sau coline stâncoase se înalţă stinghere în pustietate întrerupând peisajul înebunitor de monoton.
Era o adevărată aventură să călăreşti prin tundră în aceste condiţii. Mlaştinile îngheţaseră şi dacă nu erai atent te trezeai cu gheaţa spărgându-se sub tine trăgându-te în adâncurile noroioase. Şi dacă scăpai de mlaştini te omora frigul, noaptea fără adăpost însemna moarte sigură. De abia către munţi, începeau să apară copacii înalţi sub care îţi puteai încropi un adăpost.
Căpitanul ridică ochianul şi cercetă îngrijorat tundra:
— Ei bine scribule, informaţiile tale au fost greşite. Nu văd nici un semn de heitani.
Nu ştiu ce să-i răspund. Sappa zburase deasupra tundrei ce se întindea cât vedeai cu ochii şi raportase o armată, sau orice ar fi fost grupurile acelea enorme în care călătoresc ei, îndreptându-se înspre Munţii Crai. Dar asta se întâmpla acum o săptămână.
Armata Liderului de Război Scaltur ajunsese în regiune o dată cu apropierea iernii dar Liderul nu ştia nimic despre duşmanii îngrozitori care apăruseră de la Est. În afara faptului că erau undeva, aici, la Est de Munţii Crai. Necunoscuţi dar puternici.
Atât de puternici încât câteva sute din acei războinici insectoizi decimaseră o întreagă legiune. Inteligenţele care controlaseră creaturile insectoide fuseseră în spatele războiului civil ultimilor ani. Război care costase extrem de scump întreaga civilizaţie.
— M-ai auzit, scribule?
— Am auzit căpitane; i-am răspuns; Dar nu ştiu ce să spun. Au fost văzuţi înaintând prin tundră. Apoi sappa a trebuit să revină la Ammarut. Primii cercetaşi călări au ajuns câteva zile mai târziu. Şi nu au reuşit să dea de ei. Dar încă sunt pe partea aceasta a munţilor. Să fi trecut am fi ştiut. Acum ocupăm singurul punct de trecere. Sunt aici; indicai cu mâna tundra; Şi vor veni. E doar o problemă de timp.
Clar răspunsul meu nu-l mulţumii pe căpitan.
— Vom trece dealurile acelea; căpitanul arătă un şir de coline zimţate la nordest; Poate le dăm de urmă. Contactează tabăra să dăm raportul.
Pe spatele calului meu se află prins aparatul de comunicare într-un harnaşament complicat care-l ferea să cadă sau să se strice de pe urma mişcărilor bruşte. De ştiut cum funcţionează o ştiau doar maşiniştii şi preoţii. Ştiu însă să-l pornesc şi să vorbesc la el. A durat un pic până ce a prins tabăra, apoi imaginea tarabostelui Dopoi plutea deasupra plăcii aparatului.
— Ceva de raportat, scribule?
La început mă deranjase să nu mi se spună pe nume, dar treceam cu vederea fiind singurul scrib care se alăturase cercetaşilor.
— Nimic taraboste. Continuăm căutarea forţei de heitani dar soarta ne este potrivnică. Nu i-am găsit încă. Vom face tabăra la adăpostul Dâmbului Sed, avem cu noi corturi, dar vom avea nevoie de provizii mâine. Ne continuăm mâine căutarea în direcţia dealurilor colţoase.
— Bine. Raportaţi imediat ce faceţi contact cu străinii. Mâine, dacă ţine vremea, voi trimite o sappa în aer să vă aducă proviziile.
— Da, taraboste. Imaginea dispăru.
Căpitanul stătuse la un pas în spatele meu şi auzise ordinele. Erau aceleaşi ordine pe care le urmam de trei zile fără rezultat. Singurul lucru care rezultase era că îngheţaserăm de frig şi eram cu toţii la capătul puterilor. Mai ales eu care nu eram obişnuit cu o astfel de viaţă. Cercetaşii mă ajutaseră pe cât putuseră de mult, încă râdeau când mă aplecam să cataloghez câte o plantă necunoscută, însă mă împrietenisem cu ei.
Dar îmi era extrem de frig şi adormeam adesea în şa.
— Vin!
Urletul venise de la Atins, care se clătina ţinându-se de cap. Cercetaşii îi săriră în ajutor sprijinându-l. Îi îndepărtă violent şi ţinti cu degetul un punct la orizont, deasupra dealurilor.
— Vin!
Smulgând ochianul de la brâu, l-am îndreptat către locul unde ţintea cu degetul. Puncte, multe puncte nedesluşite ce se mişcau asemenea musculiţelor. Şi roiul se îndrepta spre noi, de fapt înspre munţi. Spre trecătoarea Craiului de Munte. Spre tabăra noastră.
Căpitanul le văzu şi el. Îl scutură cu putere pe Atins.
— Ce sunt…?
— Gândacii. Vin! Mulţi… Vin!
Din cele citite ştiam de presiunea enormă şi halucinaţiile pe care le induceau asupra celor Atinşi apropierea de heitani. Speram ca efectul să fie într-un singur sens. Altfel gândacii ştiau exact unde ne aflam.
— Trebuie să ajungem înapoi la tabără; murmurai neauzit de nimeni.
Dar înainte tabăra trebuia anunţată. Pornii din nou aparatul de comunicaţie sperând să se fi reâncărcat îndeajuns pentru o nouă transmisie la atât de puţin timp după ultima.
