Lumea subterană este de o frumuseţe rară.
Iar printre admiratorii cei mai înfocaţi a minunăţiilor ei se numără dwarfii, gnomii şi duregarii. Pentru ei, lumina aproape inexistentă, lucirile puţurilor de apă care se reflectă în pereţi şi muşchiul moale sunt bucurii inegalabile.
Dar lumea subterană este periculoasă, cei care ajung să o străbată nu au timp să-i cunoască frumuseţile. Iar principala cauză sunt ei.
Elfii întunecaţi.
Lumea subterană este împărăţia lor. Nimic şi nimeni nu mişcă în ea fără să ştie ei. Patrule elfeşti o bat în lung şi-n lat căutând intruşii destul de proşti încât să le încalce teritoriul.
Cele câteva oraşe ale duregarilor şi piticilor care rămân încă independente trebuie să le plătească tribut. Atât în aur cât şi în sânge. O parte din copiii piticilor sunt luaţi pentru a fi crescuţi ca sclavi în fortăreţele elfilor întunecaţi. Unde sunt foarte apreciaţi pentru puterea lor de îndurare şi forţă. Atunci când se întâmpla ca sclavii să lipsească elfii fac câteva raiduri printre vecini. Şi niciodată nu se întorc cu mâna goală.
Cu un pumn de fier şi magie elfii întunecaţi conduc lumea subterană.
I.
Nu toţi erau de acord cu starea de fapt existentă.
— Mişcaţi-vă mai repede, trebuie să închidem intrarea în tunel înainte să fim văzuţi; îndemna un pitic vânjos cu o secure dublă în mână.
Ceilalţi micuţi, cărora li se adresase, lucrau fără încetare şi în scurt timp intrarea în tunelul secundar de unde ieşiseră era sigilată, nu se mai vedea nici măcar o urmă, cât de mică, a trecerii lor prin adâncul pământului.
Micuţii însă nu aveau timp de relaxare, trebuiau să se mişte repede dacă vroiau să rămână nedetectaţi de către duşmanii lor de moarte. Îşi strânseră lucrurile în grabă şi îl urmară pe Damut, un duregar care crescuse în zonă şi cunoştea grotele ca nimeni altul.
Îl urmară în tăcere de-a lungul a mai multor culoare, treceri înguste şi caverne uluitoare până ce dădură într-un tunel strâmt care se contorsiona ca un şarpe prin interiorul pământului. Pe unde coborâră cu greutate.
Damut se opri în faţa unui perete de stâncă şi şopti cuvinte în limba ancestrală a pietrei. Fără nici un sunet stânca milenară se despărţi şi o crăpătură îngustă le permise micuţilor să treacă prin ea într-o peşteră încăpătoare.
După ce trecură cu toţii stânca se închise la loc blocând orice posibili urmăritori.
Peştera era ovală, pereţi neregulaţi din calcar şi granit, cu un capăt mai lung şi îngust, cel opus intrării, spre care cobora lin şi tavanul. Pe fundul peşterii clipocea un bazin cu apă limpede, un pat de muşchi înconjurând bazinul, plantele bucurându-se din plin de prezenţa binefăcătoare a apei pentru a se dezvolta şi trăi. Printre muşchiul brun, chiar la marginea bazinului creştea o specie de plantă bioluminescentă cu frunze late care răspândea îndeajuns lumină ca să se creeze o penumbră liniştitoare.
— Am ajuns şefule; declară Damut trântindu-şi desaga la pământ Dorn, conducătorul cetei de bravi micuţi cercetă caverna cu privirea. Da, avea să fie un loc bun pentru un avanpost.
— Eşti sigur că întunecaţii nu ne vor găsi?
— Aici ne-am ascuns atunci când am scăpat din sclavie, înainte să fim găsiţi şi salvaţi de iscoadele voastre. Tunelurile prin care am trecut fac parte dintr-o mină mai veche de unde s-a extras mitril. De când vâna a secat nimeni nu mai vine pe aici. Doar câte o patrulă din timp în timp. Printre sclavi se zvonea că creaturi din cele mai ciudate şi-au făcut culcuşul prin zonă. Viermi tunelari, hrelinei şi terori de adânc. Niciuna cu care ai vrea să te întâlneşti.
Edwn, un pitic al adâncurilor cu zâmbet şters, armură din mithril, o spadă scurtă la brâu şi o cicatrice de-a latul întregii feţe li se alătură discuţiei:
— De ce n-am putut rămâne lângă poartă? Am fi avut o legătură directă cu cei de acasă. Primeam provizii, ştiri şi noi recruţi.
— Pentru-că eram prea aproape de oraşele elfilor întunecaţi. Până acum trecerile deschise între lumi au fost mici în dimensiuni, prea mici pentru a atrage atenţia. Poarta noastră a fost mult mai mare. Am deschis poarta acolo deoarece nodul de energie bloca puterile scurtătorilor. Dar şi skatii au gărzi la nod. Dacă am fi făcut tabăra permanentă acolo ne-ar fi găsit cu siguranţă până la urmă. Nu uita, suntem aici în misiune de hărţuire. Nu îi putem lăsa să găsească poarta.
*
Ceata de pitici războinici venea de pe Dura, mai exact din adâncurile lumii numite Dura.
În urmă cu multe sute de ani, un clan de duregari (pitici schimbaţi de magia elfilor întunecaţi pentru a fi sclavi mai buni) ţinut în sclavie de elfii întunecaţi din Lassa, una dintre marile metropole ale subteranelor, a încercat să scape construind un portal magteh către o altă lume.
Aventura lor s-a terminat într-un dezastru, portalul a deschis trecerea către o lume infernală, de nelocuit, iar întunecaţii au fost cât pe ce să le descopere tentativa de scăpare. Mii dintre ei au murit acoperind urmele şi dându-le timp celorlalţi să ascundă maşinăria. Descurajaţi, duregarii au lăsat maşinăria care deschidea poarta să ruginească, uitată.
Dar mai târziu, un pitic al adâncurilor, văr cu duregarii a fost găsit de elfii întunecaţi la marginea oraşului. L-au aruncat printre sclavi, doar încă unul în plus la muncă.
Duregarii l-au primit cu răceală, ei nu prea sunt sociabili, la început.
Nu trebuie să mire pe nimeni că sunt aşa dat fiind condiţiile în care trăiesc ei.
Căci duregarii îşi duc viaţa în străfundurile pământului, spre deosebire de pitici care trăiesc aproape de suprafaţă. Sunt vânaţi mereu de către elfii întunecaţi şi de către alte creaturi ciudate ce trăiesc sub pământ.
