Am încercat sa va oferim o trecere în revista cât se poate de onesta asupra celor mai sensibile probleme ale unui domeniu pe care, repet pentru a nu stiu câta oara, acum 20 de ani nici un cercetător ştiinţific serios nu ar fi îndrăznit să-l abordeze nici măcar într-o discuţie la cafea cu prietenii, ca sa nu mai vorbim despre o publicaţie ştiinţifică sau chiar una de popularizare, cum este revista noastră. Pe de alta parte, cu cele trei episoade precedente am încercat sa… Pregătim terenul pentru discuţia finala care urmează. şi care începe şi se termina cu câte o întrebare.
Cine crede în teleportare?
Nu stiu. Poate doar Star Trek-istii din lumea larga. Poate doar visătorii. Poate doar… Leneşii (adică, în mare măsură, noi toţi) aşteptând o metoda de a ajunge la serviciu sau într-o vizita, fara nici un efort. Poate unii fizicieni. Poate, în fond, nimeni.
Oricum, chiar daca vom găsi (si evident se va face!) soluţii ieftine şi eficiente pentru deplasările cosmice, problema este alta: vrem, nu vrem, viaţa merge înainte. Ştiinţa pregăteşte în fiecare zi bazele tehnologiilor zilei următoare. Care, la rândul lor, îi pune Ştiinţei la dispoziţie instrumentele pentru încă o zi, şi încă o alta… Este aproape ca un joc. Doar ca cei care îl joaca suntem noi, oamenii reali. Iar jocul acesta are o regula care nu exista la nici un altul: o data ce jocul a început, toată lumea este obligata sa îl joace! Nimeni nu se poate sustrage, chiar daca unii se hotărăsc (sau sunt sortiţi, obligaţi) sa fie doar participanţi pasivi.
În vremurile noastre, cursa – de fapt „ştafeta” – „o cercetare č o aplicaţie (tehnologie) č alte cercetări – alte aplicaţii (tehnologii)” – a devenit nu doar un superspectacol, ci o adevărată nebunie. Daca acum un secol sau doua, distanta în timp între o descoperire şi aplicarea ei se măsura în ani multi, acum se măsoară cel mult în câteva luni. şi nu de puţine ori se întâmpla ca descoperirea (experimentul, teoria) şi aplicaţia sa sa fie practic simultane.
Si, în felul acesta, progresează (vizibil) civilizaţia lumii şi (mai putin vizibil), cultura sa. Si, aproape şi mai important, mai dramatic, se schimba mentalitatea noastră. Când Alexander Graham Bell a inventat telefonul (o prima forma de teleportare – total nedistructiva!), un domn foarte învăţat a spus ca nu prevede nici o aplicaţie utila acestei invenţii. Când a fost pus în funcţiune primul calculator adevărat (mare cât o casa), un alt domn, la fel de învăţat, perfect serios şi de totala buna credinţă, a estimat ca 10 (zece) asemenea calculatoare sunt în măsură sa satisfacă necesităţile Statelor Unite. şi a venit jumătatea secolului trecut. De atunci, orice noua descoperire (reala!) nu mai generează doar aprecieri şi comentarii reţinute ale specialiştilor, ci o preocupare generala privind direct data şi domeniul aplicării acesteia. şi includ aici şi SF-ul. Închipuit ca fantezie pura de Arthur Clarke, ascensorul spaţial nu doar ca parcurge probabil ultimii pasi înainte de a intra efectiv în producţie, dar a generat între timp ideea nanotuburilor şi astfel un întreg nou domeniu de cercetare şi aplicaţii industriale: nanotehnologiile. De ce nu s-ar întâmpla la fel cu teleportarea? Chiar daca aici este vorba de cu totul altceva. Cine crede în teleportare? Cine nu crede – visează…
Problemele.
O prima forma de teleportare a şi fost rezolvata: teleportarea cuantica. Dar ea nu este o teleportare efectiva. Nu se „ia” un foton, de pilda, de „aici” şi sa fie „mutat acolo”. Ceea ce se transmite este doar o anumită proprietate a sa unui alt foto, gazda, iar acest lucru se face prin efect EPR – Einstein-Podolski-Rosen. Ca sa rămânem în spiritul capitolului precedent, doua mari aplicaţii se şi cunosc: criptografia cuantica şi calculatorul cuantic. Prima a şi fost realizata/demonstrata practic, atunci când „cheia de acces” la contul Primăriei Vienei la Bank of Austria a fost „fabricata” şi transmisa de beneficiar prin efect EPR. O cheie, un cod, imposibil de copiat sau de „spart”. În ceea ce priveşte calculatorul cuantic, este aproape o certitudine ca atunci când el va deveni funcţional, informaţiile vor circula în el tot prin efect EPR. Avantajele privind amploarea şi viteza calculelor şi funcţionarea sa paralela sunt atât de evidente încât nici nu mai trebuie comentate. Dar, încă o data, aceasta nu este teleportare, sau, ca sa precizam şi mai bine termenii, nu este Teleportare Star Trek. Pentru ca nici „cineva”, nici „ceva” nu se distruge într-un loc pentru a fi re-creat într-un altul, la o distanta mai mare sau mai mica.
Dar, sa presupunem, doar sa presupunem, ca acceptam, ca ipoteza de lucru, următoarea soluţie/idee: o entitate materiala (fiinţa sau lucru) este transformata într-un loc (locul de plecare), în echivalentul sau energetic (un fel de „corp eteric”, pentru a prelua termenul familiar din esoterismul oriental şi nu numai). Realizam, cu alte cuvinte, un corp dual, capabil – într-un fel practic imposibil chiar şi de formulat într-un limbaj ştiinţific acceptabil la ora actuala – sa se deplaseze instantaneu în spatiu, fara a se mişca (ceea ce este necesar pentru evitarea „pericolelor” evidente cu care ar urma sa se confrunte – interacţia cu alte forme de materie sau de energie, de exemplu). Ajuns „la destinaţie”, acest corp dual se re-materializeaza. Teleportarea este încheiata. Mai trebuie ceva? Da. Trei lucruri: o analiza completa a corpului „la plecare”, o analiza la fel de completa a creierului (pentru corpurile vii care poseda acest organ) şi transmiterea informaţiilor obţinute în paralel cu deplasarea corpului dual, în vederea reintegrării fidele a acestora în corpul re-creat. Sa observam de la început ca, daca aceasta ipoteza ar funcţiona, s-ar evita în primul rând extrem de delicata şi dificila problema a distrugerii, a „omorârii” exemplarului „original”. Se pot însa realiza aceste trei lucruri? Sa vedem: pentru analiza corpului, avem la dispoziţie toate tehnicile actuale de imagerie. Modul în care ele sunt aplicate în medicina şi rezultatele obţinute ne pot face sa credem ca da. Pentru transmiterea informaţiei, putem imagina un subspaţiu – concept lansat tot de literatura SF, termenul fiind preluat însa din Matematica – prin care informaţia sa poată circula în paralel cu corpul dual. Marea dificultate, relevata de toţi cei care vreodată au discutat subiectul, este legata de „copierea” creierului, cu toate „depozitele” sale de memorie, cu toate „instrucţiunile” înscrise în structurile sale. Următoarele doua capitole sunt dedicate acestei probleme.
Creier vs. Calculator.
Într-un fel, invenţia calculatorului a fost o sfidare la adresa creierului uman. Chiar daca, poate, premergătorii performantelor actuale ale inteligentei artificiale nu s-au gândit (conştient) la acest lucru. Dar cred ca „undeva” a existat dorinţa (mărturisita sau nu) de a se demonstra ca omul poate fi capabil sa repete actul Creaţiei, fabricând şi el o „entitate” după asemănarea sa, daca nu şi după chipul sau, şi ca aceasta îl putea chiar depăşi, cel putin în anumite privinţe. Mai mult, a fost convins, el, omul, de la bun început ca aceasta va rămâne veşnic şi permanent sub controlul sau. Sigur, şi-a „îndulcit” evidentul orgoliu, justificându-şi realizarea prin ideea (afirmaţia) de a pune de fapt la dispoziţie un ajutor pentru om. Dar nu s-a întâmplat la fel şi cu Golemul? Primul care a conştientizat problemele, încă înainte de apariţia calculatoarelor de astăzi, a fost cehul Karel Capek, în faimoasa piesa de teatru R. U. R. Acolo, robotii (Capek a fost cel care a introdus termenul), forme de existenta care includ implicit calculatorul, „ameninţa” cu o alternativa teribila: din ajutor al omului, ei devin substitut al acestuia. Pasul următor a fost făcut de abia cu mai putin de 20 de ani în urma, de când ne-am obişnuit cu ideea de „friendly computer”- calculatorul prietenos.
Oricum am privi însa lucrurile, esenţa problemei este una singura: tendinţa (tentaţia?) de a „alinia” calculatorul la capacităţile creierului. Sau, daca preferaţi o formula mai „blânda”, problema este relaţia calculator-creier.
Ce s-a întâmplat de fapt? Marea schimbare pe care a adus-o calculatorul (si marea mândrie!) este digitizarea. În fond, „secretul” performantelor sale: transform totul în secvente de numere, numerele devin (pot deveni) obiect de operaţii aritmetice (singurele care pot fi efectuate de calculator, orice alt tip de operaţie putând fi efectuat doar prin reducerea la ele, în măsura în care acest lucru se poate face). După obţinerea rezultatului, acesta este „tradus înapoi” în „limba” în care a fost formulata problema. Într-un fel, sperând ca nu va voi scandaliza prea tare cu aceasta comparaţie, avem de-a face cu un exerciţiu de Cabala. Caci Cabala practica este exact acest lucru: literelor din alfabetul ebraic li se ataşează numere, cu numerele se executa operaţii, rezultatul acestora se exprima din nou în litere, în final se formează cuvintele şi din/prin comparaţie între cuvintele la care s-a ajuns şi cele de la care s-a plecat, se fac interpretări, se trag concluzii, se fac predicţii.
S-a pierdut însa ceva utilizând un asemenea sistem? Da. Un element esenţial, care reprezintă principala neputinţă a calculatorului, chiar şi la nivelul actual al fenomenalelor sale performante. S-a pierdut ceea ce se numeşte pattern recognition – recunoaşterea formelor. şi aici ne întâlnim cu o a doua confruntare:
Analog vs. Digital.
Voi prelua aici modul de prezentare al Profesorului Raj Reddy. Reddy este decanul Facultăţii de Ştiinţe Computaţionale şi fondator al Institutului de Robotica ale Universităţii Carnegie Mellon, membru al Academiilor de Inginerie şi Arte şi Ştiinţe ale Statelor Unite, a fost decorat cu Legiunea de Onoare a Franţei în 1984 şi este deţinător al Premiului ACM Turing în 1995.
Plecând de la faptul ca astăzi Blue Gene, deci un singur calculator, a ajuns la o capacitate egala cu a 20-a parte a capacităţii creierului uman, estimarea sa este ca la jumătatea secolului actual (când vom dispune în mod curent de peta-calculatoare, atingând deci viteze de calcul de un miliard de milioane de operaţii pe secunda – petaflops – şi având o capacitate de memorie de acelaşi ordin de mărime), se va putea realiza, din nou, pe un singur calculator, întreaga capacitate a rasei umane. şi aceasta la un cost de numai 1000 de dolari. Dar, chiar daca un calculator va deveni echivalent cu toate creierele dintr-un oraş sau din întreaga omenire, acesta nu va ajunge egal nici măcar cu un singur creier! Pentru ca îi vor lipsi cel putin trei elemente: capacitatea de înţelegere, de reacţie şi mai ales de creaţie. Îi va lipsi deci în continuare capacitatea de recunoaştere a formelor (pattern recognition). Calculatorul funcţionează digital (o face folosind multe milioane de tranzistori), ceea ce îi da viteza de calcul infinit superioara celei a creierului (care şi el poate funcţiona digital, poate efectua câteva sute de trilioane de operaţii, dar într-un timp extrem de lung). Creierul funcţionează însa şi analog (si, daca am făcut comparaţia între digitizare şi Cabala, voi mai spune şi ca principiul analogiei este cel pe care se bazează Alchimia…) Pentru calcule analogice, creierul foloseşte o serie de procese electrochimice specifice, în timp ce în electronica aceleaşi calcule se efectuează cu doar câteva zeci de tranzistori. Mai mult, creierului îi este specifica funcţionarea paralela, executând mai multe sarcini în acelaşi timp (ceea ce la calculator se va putea realiza în mod curent doar la apariţia generaţiei de calculatoare cuantice). Astfel, având în vedere şi faptul ca un dispozitiv digital poate fi echivalent funcţional cu unul analogic (dar invers, nu), concluzia este evidenta: capacitatea unei reţele hibride, digital-analogica trebuie realizata pe un calculator complet digital. Neuronii unui creier de mamifer, spune Reddy, efectuează un „dans haotic”. O reţea neuronala care şi-a „învăţat bine lecţia”, poate produce în final ceea ce ne dorim: un pattern. O forma. Rezultatul deciziei reţelei. şi experimente actuale demonstrează ca se pot construi reţele neuronale ne-biologice care, funcţional, reproduc reţelele neuronale biologice. Implementarea lor într-un sistem de calcul ne poate permite un lucru formidabil: „downloading the brain” – am putea spune, copierea unui creier. Cu toate link-urile sale! Fara sa ne preocupe, fara, de fapt, sa avem nevoie de „atingerea” componentelor sale ultime. Mai ales ca, la fel ca şi în cazul analizei structurii unui corp material „obişnuit”, până în cele mai mici detalii, ne lovim de o dificultate substanţială: care sunt, în fond, aceste detalii ultime? Nucleonii şi electonii? Quarcii? Preonii? Altceva? Ce ne mai rămâne acum este subtransmiterea pachetului de informaţii asupra structurii corpurilor şi a creierelor. În principiu, problema poate fi acum rezolvata. În principiu…
Daca nu noi, cine? Daca nu acum, când?
Daca acum 20 de ani doar SF-ul vorbea despre teleportare, cum va fi peste 20 de ani? Dar peste 200? Cei mai multi dintre noi nu vom mai exista de mult şi nu ne vom putea bucura, emoţiona sau, de ce nu, înfuria de răspunsurile Generaţiilor Următoare. Dar noi, cei de azi, avem un privilegiu imens: cum spunea Carl Sagan, noi suntem cei care trăim vremea în care se formulează şi se pun întrebările. Răspunsurile? Cum spune Hari Seldon în parafraza lui George Zebrovski după ciclul Fundaţiilor al lui Asimov, acestea sunt „treaba dumneavoastră”. A celor tineri care citiţi aceste rânduri. şi a urmaşilor dumneavoastră.
Un singur lucru as vrea sa mai adaug. Ati găsit în acest text trimteri la texte care nu au nici o legătură (directa) cu Fizica: Alchimia şi Cabala. As vrea sa le explic – nu sa le justific! şi una şi cealaltă sunt construcţii ale mintii omeneşti. Mai mult: ale unor oameni (cunoscuţi sau nu) al căror nivel de inteligenta, a căror cultura, ale căror capacitate şi disponibilitate de a gândi şi formaliza sunt dincolo de orice discuţie. A le înlătura, pur şi simplu, cu un gest, cu un gând nedus până la capăt, este ca şi cum am refuza un „click” pe un link de pe Internet, doar asa, ca nu mai avem chef. Ce pierdem? Posibilitatea de a accesa o baza de date clădită în câteva sute, sau mii, sau poate zeci de mii de ani. Poate nu vom găsi acolo exact ceea ce (credem ca) ne poate ajuta acum. Dar daca?… Noi, cei de astăzi, trăim cea mai formidabila confruntare care i-a fost data vreodată omului: confruntarea conştientă cu propria noastră minte. şi nu ne putem permite luxul, în aceasta adevărată lupta, de a lăsa ceva, orice, pe dinafara.
Titlul acestui ultim capitol reia întrebările cu care şi-a încheiat la un moment dat un discurs, una dintre cel mai importante şi charismatice personalităţi politice ale secolului XX. Aici însa, ele nu au nici o încărcătură politica. Sunt pur şi simplu doua întrebări pe care vi le adresez. Răspunsul, cum spune de data aceasta Asimov însuşi, la prima holoaparitie a lui Hari Seldon, „este evident”!
