A sunat ceasul nopţii.
M-am învelit în straiul meu aventuros, am apucat lancea şi cornul, apoi am ieşit în întuneric şi am strigat ora, după ce mă apărasem de spiritele rele făcând semnul crucii.
Era una din acele nopţi lugubre, în care lumina şi întunericul alternează ciudat. Pe cer norii treceau minaţi de vânt – uriaşe imagini bizare, – iar luna apărea şi dispărea rapid. Jos, pe străzi, era o linişte de mormânt; doar sus, în văzduh, sălăşluia furtuna, ca un spirit nevăzut.
Mie-mi convenea asta şi mă bucuram auzindu-mi paşii răsunănd în singurătate, căci mi se părea că sănt, printre atâţia oameni care dormeau, un soi de prinţ de basm într-un oraş vrăjit, unde o forţă răuăj făcătoare transformă orice fiinţă vie în piatră, sau singurul supravieţuitor de pe urma unei molime generale ori a potopului.
Ultima comparaţie mi-a provocat frisoane şi am fost, deodată, bucuros să văd, sus de tot, deasupra oraşului, într-o mansardă, arzând o lampă singură şi palidă.
Ştiam prea bine cine guvernează acolo sus, deasupra vânturilor. Era un biet poet care stătea treaz doar noaptea, căci atunci creditorii săi dormeau, iar muzele se puteau apropia de el.
Nu m-am putut opri să improvizez următorul discurs adresat lui:
— Oh, tu, care îţi duci viaţa acolo sus, te înţeleg prea bine, căci am fost şi eu cândva ca aceia de seama ta. Dar am renunţat la ocupaţia asta de dragul unei meserii cinstite, din care te şi hrăneşti şi care nu e lipsită cu totul de poezie pentru cel ce ştie s-o descopere. Am fost pus în calea ta ca un soi de stentor 1 satiric şi întrerup regulat visele despre nemurire nutrite de tine sus, în văzduh, căci aici, jos, toate amintesc de timp şi de cele trecătoare. Suntem, e drept, amândoi paznici de noapte; păcat însă că, în această epocă rece şi prozaică, veghile tale nocturne nu-ţi aduc nimic, în timp ce ale mele sunt totdeauna încununate de profit. Pe când mai făceam ca şi tine, noaptea, poezii, a trebuit să îndur foame, ca tine, cântând unor urechi surde; asta o mai fac şi acum, dar sunt plătit. Oh, prietene poet, cine vrea să trăiască astăzi n-are voie să facă poezii! Dacă însă eşti născut cu căntecul şi nu te poţi lepăda nicidecum de el, fă-te paznic de noapte, ca mine. E singura ocupaţie solidă, plătită şi nu eşti lăsat să mori de foame.
— Noapte bună, frate poet”.
M-am mai uitat încă o dată în sus şi i-am zărit pe perete umbra: el adoptase o poziţie tragică, trecuse o mână prin păr, cu cealaltă ţinea foaia de pe care îşi recita, probabil, sieşi propria nemurire.
Am suflat din corn, i-am Sitrigat tare ora şi mi-am văzut de drum.
Stai! Acolo veghează un bolnav – şi el e cufundat în vise, ca şi poetul, în vise febrile!
Omul acesta a fost din totdeauna un liber cugetător şi, în ultima lui oră de viaţă, se ţinea tare, ca Voltaire. îl văd prin deschizăturile obloanelor, priveşte palid şi liniştit înspre neantul gol în care intenţionează să se scufunde peste o oră, pentru a dormi pe vecie somnul cel fără de vise. Trandafirii vieţii i^au căzut de pe obraji, dar înfloresc, în jurul lui, pe chipurile a trei băieţi adorabili. Cel tnai mic se uită cu naivitate copilărească la faţa palidă şi rigidă, certându-l parcă fiindcă nu mai vrea, ca altădată, să-i zâmbească. Ceilalţi doi stau, uitându-se cu seriozitate; încă nu-şi pot imagina cum arată moartea. Tânăra femeie, cu părul despletit şi bluza desfăcută pe pieptul frumos, vede cu desperare deschizându-se în faţa ei groapa neagră şi, din când în când, aproape mecanic, şterge sudoarea de pe fruntea rece a muribundului.
În preajmă stă, arzând de mâm’e, popa cu crucifixul ridicat, ca să-l pocăiască pe liberul cugetător. Cuvintele sale se umflă puternic, ca un fluviu, prezentând viaţa de apoi în imagini îndrăzneţe, fără a arăta însă zorii frumoşi ai zilei celei noi, boschetele în floare şi îngerii, ci, ca un fel de Breughel 2 sălbatic al iadului, descrie flăcările şi abisurile şi întreaga viaţă subterană, îngrozitoare, a lui Dante. Zadarnic! Bolnavul rămânea mut şi nemişcat, privea, cu o linişte înspăimântătoare, căzând frunză după frunză şi simţea cum lama rece, de gheaţă, a morţii se apropia tot mai mult de inima lui. Vântul nopţii îmi şuiera prin păr, scutura obloanele putrede ale ferestrelor ca un nevăzut spirit al morţii ce se apropie. M-am înfiorat; bolnavul s-a uitat deodată aprins în jurul lui, de parcă s-ar fi însănătoşit prin minune şi ar fi simţit în piept o viaţă nouă. Această reînviere rapidă şi strălucitoare a flăcării pe cale de a se stinge, sol sigur al morţii apropiate, aruncă totodată o lumină scânte-ietoare asupra piesei nocturne jucate în faţa muribundului şi străluceşte, fie şi numai o clipă, în lumea primăvăratică a credinţei şi a poeziei. Echivalentă cu dubla iluminaţie din noaptea lui Corregio 3, contopea raza terestră şi pe cea cerească într-o singură strălucire, minunată.
Bolnavul a respins cu fermitate speranţa, pro-vocând, prin aceasta, sosirea unei clipe măreţe. Popa tuna mânios, încercând să-i cutremure sufletul şi picta acum desperat, cu trăsături de foc, evocând, în acest ultim ceas al muribundului, întregul Tartar 4. Acesta însă zâmbea uşor şi dădea din cap.
Am fost sigur, în clipa asta, de nemurirea lui, căci numai fiinţa finită nu e în stare să suporte gândul pieirii, în timp ce spiritul nemuritor se poate sacrifica liber, aşa precum femeile din India se aruncă îndrăzneţe în flăcări, dăruindu-se morţii, nicidecum tremurând în faţa ei.
