POLITICA şi SERVICII SECRETE
Se zvonise, lunile trecute, ca fostul general al Securităţii romane, recrutat de serviciile secrete americane (într-un serial american de televiziune despre CIA, difuzat şi la noi, numele sau era rostit cu satisfacţie, printre performantele instituţiei), ar fi murit. Scriind prefaţa la cartea de convorbiri cu generalul Nicolae Plesita intitulata Ochii şi urechile poporului, recent apărută, ma încerca regretul ca nu-l va avea printre cititori şi pe celebrul autor al Orizonturilor roşii. Iată insa ca fostul general şi actualul servant al CIA este viu şi vorbeşte din nou, dându-ne chiar impresia ca îndeplineşte misiunea de portavoce, din partea actualilor stăpâni, către poporul roman! Gazda este – fireşte – ziarul Ziua, condus de cineva aflat oarecum într-o condiţie similara, chiar daca n-a deţinut în Securitatea autohtona funcţii şi grade comparabile, ci doar cele bine ştiute acum.
Ce ne spune domnul Ion Mihai Pacepa în interviul acordat unui fost comunist reciclat, pe nume Cornel Dumitrescu? In orice caz cu mult mai mult decât sugerează titlul: „Plesita, o bruta securista”.
Cat de bruta a fost generalul Plesita în funcţiile îndeplinite, ramane sa se dumirească cititorii cărţii proaspăt apărute, în care „cazul Pacepa”, văzut de preopinentul fostului coleg şi superior în funcţie, ocupa un loc de frunte. Ce a mai rămas nelămurit din „operaţiile” puse în contul sau, va lamuri însuşi domnul general Plesita, a cărui „idolatrizare în publicaţii din Romania” (aluzie evidenta la interviul subsemnatului din Lumea Magazin pe februarie 1999 şi la serialul lui Viorel Patrichi, adunat acum în volumul citat) mi-o asum cu placere şi chiar o continuu, în recenta prefaţa, intitulata: „Un instrument al interesului national: generalul Nicolae Plesita!” Ceea ce nu înseamnă ca ma alătur celor ce-l taxează pe generalul Pacepa drept trădător. Pentru subsemnatul este numai un banal transfug al unei instituţii căreia cei ca dansul i-au fost aproape doua decenii stăpânii (primul deceniu chiar în mod absolut!), în calitate de garanţi ai executării programului stalinist de exterminare a poporului roman.
Când „Epoca Nikolski” a fost înlocuită de – să-i zicem – „Epoca Plesita”, toţi cei ce n-aveau alte legături cu noua orientare decât continuitatea în serviciu s-au văzut pusi în situaţia de a aştepta eliminarea lor sau de a-şi găsi din vreme un plasament avantajos, în calitate de recruţi ai serviciilor străine, pozând în torturaţi de conştiinţă şi de iubirea pentru democraţie şi libertate. Cazul domnului Pacepa şi al consângeanului domniei sale, Motu Haiduc, au fost cele mai spectaculoase şi răsunătoare. Dar ei n-au trădat un neam căruia nu-i aparţineau şi nici o tara, în care doar se născuseră prin accident biografic, ci numai o instituţie, în care vântul batea altfel. Reacţie normala şi explicabila, cu nimic incriminabila. Încât nu cred ca generalul Plesita a crezut vreodată cu adevărat ca asemenea oameni merita efortul şi onoarea unei execuţii. Se vede limpede şi din tonul adoptat când vorbeşte despre Pacepa, tratat de simplu „şobolan”.
Acestea fiind spuse, sa trecem la lucrurile cu adevărat semnificative şi importante din acest interviu care – daca aparţine într-adevăr unei (sau unor) „portavoce” – şi oricum a fost publicat unde a fost publicat, merita toată atenţia.
Sa începem cu subtitlurile, mult mai importante decât titlul, şi singurele cu adevărat revelatoare. Ni se spune: „Romania şi NATO sunt despărţite de o prăpastie. Faptul ca în Romania cei care au ajutat SUA în lupta împotriva comunismului continua sa fie etichetaţi <trădători> ilustrează, la Washington, prăpastia politica ce desparte şi azi Romania de Statele Unite şi de Alianţă Atlantica”. Explicaţia cu „trădătorii” este ad usum delphini şi arata cat de prosti suntem crezuţi de către domnul Sorin Roşca Stănescu. Dar ca prăpastia exista, şi ca tocmai în acest moment ni se aminteşte – pe aceasta cale – de existenta ei, sunt lucruri peste care nu se poate trece, mai ales când vin de la un agent CIA şi pe canalul pe care ne vin.
Este, într-un fel, un gest de oarecare bunăvoinţă, de care n-au beneficiat la timpul lor nici Gheorghe I. Brătianu, nici Iuliu Maniu, nici unchiul meu Constantin C. Zamfirescu, fost delegat al PNL, împreună cu Bebé Brătianu, la discuţiile în vederea constituirii Blocului National Democrat (ultima şedinţă de constituire s-a ţinut chiar în apartamentul sau, aşa cum notează Ion Hudiţa în jurnalul publicat acum câţiva ani) şi mort în 16 decembrie 1963 în puşcăria de la Botoşani, după cinci ani de temniţă la Sighet, ca demnitar al guvernelor Sanatescu şi Rădescu, în funcţia de subsecretar de stat! Lor nu li s-a comunicat niciodată ce se hotărâse la Ialta, ci, dimpotrivă, au fost îndemnaţi sa aştepte, sa spere şi sa lucreze pentru… Venirea americanilor. Speranţa cu care s-au şi dus pe lumea cealaltă.
Aveam intre 12 şi 17 ani, din 1945 pana în mai 1950 (când în „noaptea neagra” toţi foştii demnitari au fost ridicaţi şi duşi la Sighet), şi în tot acest răstimp l-am auzit mereu pe unchiul meu, care venea de la Gh. I. Brătianu cu mesajul ca „in şase luni americanii vor fi aici! Brătianu a primit asigurare de la Ambasada!”
N-am crezut multa vreme posibila o asemenea ticăloşie, aceasta criminala dezinformare, pana ce domnul Mociony-Starcea, secretarul regelui Mihai I şi unul dintre autorii morali ai actului de la 23 august 1944, a dat un interviu cineastului Tudor Caranfil, care a avut deosebita amabilitate (pentru care-i voi fi veşnic recunoscător) de a-mi îngădui sa copiez şi sa folosesc casete pe care l-a înregistrat cu ani în urma, şi de pe care am transcris şi publicat următorul pasaj în prefaţa mea la cartea Eugen Cristescu – asul serviciilor secrete româneşti de Cristian Troncota: „Toată chestia cu rezistenta n-am inventat-o eu. Americanii, CIA, prin Billy Hamilton şi Thomas Holl – maiorul Thomas Holl – m-au sesizat, când am plecat de la Palat, şi generalul Skyler la fel, spunându-mi: <Toţi pregătesc. Noi vom fi în trei luni, în şase luni, noua luni, cel mult un an, în război cu Rusia. Pentru ca Rusia nu respecta deloc angajamentele de la Ialta şi de la Potsdam, şi rezultatul va fi ca vom fi siliţi sa fim în război cu ei. Or, voi, care ati reuşit lovitura contra nemţilor, de ce nu pregătiţi ceva contra ruşilor?! Maniu vorbeşte, Brătianu vorbeşte, dar nu fac nimic, şi numai în Romania nu exista nici o rezistenta armata clara>„.
O rezistenta armata a existat, cum se ştie. Exista informaţia (de verificat) şi ca SUA ar fi paraşutat, în munţi, o echipa de partizani, având insa grija să-i anunţe pe sovietici unde anume vor debarca, astfel încât oamenii lui Nikolski au fost la posturi. Exista şi informaţia (sau zvonul?) ca se pregătise totuşi scoaterea lui Gh. I. Brătianu din tara, într-un avion ce urma sa aterizeze la Viena (cu mare greutate marele istoric fusese, pare-se, convins ca va fi mai folositor tarii în străinătate decât printr-o moarte în tara, oricât de eroica), dar în ultimul moment s-a aflat ca spionajul american deconspirase ruşilor planul şi s-a renunţat.
Sunt multe de spus despre istoria modului cum ne-au ajutat americanii sa luptam împotriva comunismului, domnule Pacepa! Istoria se cere, mai ales acum, revăzuta da capo. Mai ales acum, când suntem pregătiţi – cu motivări în defavoarea noastră, sa rămânem în afara NATO şi sa fim declaraţi noi autorii „prăpastiei” dintre Romania şi NATO!
Dar prăpastia datează oficial chiar din ziua în care – cuceriţi aproape în unanimitate pentru ideea primirii României – partenerii europeni ai Alianţei Atlantice s-au văzut pusi, la Madrid, în fata vetoului american, anunţat de altfel de doamna Margaret Albright chiar de ziua naţională a Rusiei, ca un fel de cadou făcut acesteia.
Personal, în virtutea experientei mele din adolescenta, a clasei mele sociale „burghezo-mosieresti” şi a clasei politice căreia i-a aparţinut răposatul meu unchi (ultimul preşedinte „in ilegalitate” al Partidului National Liberal, ales pe când era cu domiciliu forţat la Măzăreni – Bărăgan, înaintea celei de a doua arestări, fatale), ştiam ce va fi. Tocmai de aceea am publicat, în mai 1997, cartea A treia Europa – alternativa realista la iluziile sinucigaşe, precum şi un interviu în Jurnalul National, pe care ar merita să-l citească şi procurorul nostru de azi, dl Pacepa!
Doi ani mai târziu, aflându-mă lângă fostul nostru însărcinat cu afaceri şi ambasador la Tunis, în coloana ce manifesta împotriva bombardării Serbiei şi Belgradului, Excelenta sa mi-a dezvăluit o informaţie ce nu-i fusese transmisa ca secret de stat şi pe care am difuzat-o de doua ori în neuitatele „nopţi cu Adrian Păunescu”, fara a fi dezminţit de cel care-mi îngăduise sa o aflu. O reproduc şi aici, fiindcă – vorba latinilor – cele scrise raman: exact în seara în care s-au terminat discuţiile dintre preşedintele Bill Clinton, cu piciorul în ghips, ca generalul Stanculescu (dar „pe bune”), şi preşedintele Federaţiei Ruse, Boris Elţân, a fost vizitat la ambasada de ambasadorul Rusiei, care, fiindu-i prieten, l-a scos în curte după banalele conversaţii din clădire şi i-a transmis: „Gelule, îţi comunic, şi nu ca prieten: Nu veţi intra niciodată în NATO. S-a hotărât!” După care a plecat, uitându-se inca o data în jur.
Au urmat senzaţională declaraţie a doamnei Albright, de ziua naţională a Federaţiei Ruse, şi piciorul undeva primit de Romania la Madrid. După care, ca un fel de Mohamed al II-lea sau Sinan Pasa, primiti sărbătoreşte la Suceava ori Bucureşti de Stefan cel Mare ori Mihai Voda Viteazul, Bill Clinton a fost primit de sosia hilara a lui Cuza Voda, dar nu în ipoteza absurda (imaginata mai înainte), ci în realitate, pentru cel mai penibil şi umilitor spectacol din istoria României.
Aceasta este realitatea în privinţa „prăpastiei” dintre noi şi NATO. Restul sunt vorbe. Unchiul meu şi clasa lui politica au pierit pentru asemenea vorbe. Cine va mai face ca ei ca ei sa păţească!
În privinţa faptului ca primul invitat la Bucureşti, după Revoluţie, a fost ministrul de externe al URSS (la data aceea cu nimic scoborâta din rangul de superputere mondiala), şi nu cel al Statelor Unite, ce gest mai firesc pentru omul care a respins, categoric şi ironic, invitaţia de a invada Romania, precum Cehoslovacia în 1968? Am reprodus integral, în prefaţa mea la cartea generalului Plesita (sper sa nu mi se interpreteze gestul în mod negativ de editura), paginile din cartea în care se relatează acest episod, precum şi replica superba a lui Eduard Sevardnadze, pentru care acesta ar merita un bulevard în Bucureşti, precum generalul Pavel Kiseleff!
Atunci, în zilele fierbinţi de după Revoluţie, şi chiar în timpul ei, ceea ce domina politica Occidentului fata de Romania era ideea dezmembrării ei, prin război civil şi dubla invazie ungaro-sovietica. Planul a fost dejucat de Armata şi de Securitatea romana, precum şi de promptitudinea cu care noul responsabil al destinelor României, din fericire domnul Ion Iliescu şi nu domnul Petre Roman (cerut imperativ de „Führerul” Silviu Brucan, daca generalul Plesita ne informează exact în cartea sa), a ştiut sa explice, la Moscova, „cine suntem şi ce vrem!”
Invazia îşi cauta acoperirea ONU, dar la Consiliul de Securitate nu s-a putut lua o hotărâre, din cauza „protestului vehement al Chinei”, cum spune în memoriile sale fostul ministru de externe al Ungariei, Gyula Horn (am reprodus, traducerea germana şi am dat traducerea în româneşte a pasajului respectiv în prefaţa la cartea generalului Plesita).
Faptul ca în prezent se pregăteşte, în Ungaria, cu concursul dlui Pacepa, un film impotrivalui Nicolae Ceauşescu (desigur, indirect, împotriva României lui Nicolae Ceauşescu, în care Pacepa et comp. N-au mai putut face legea) nu ne mira. După celebra opinca din 1919, istoria va retine replica data de conducătorul României lui Janos Kadar „într-un moment de iritaţiune” (vorba lui Haşdeu): „Tovarăşul Kadar, sa ştiţi ca noi va putem organiza o primire sărbătorească pe peronul gării din Budapesta!”. Cine ar mai putea da, astăzi, o asemenea replica, în fruntea a ceea ce au mai lăsat exigentele „intrării în NATO” (la pastele cailor) din Armata Romana?
P. S. Într-o emisiune a lui Adrian Păunescu, maestrul moderator a amintit, cu domnul Adrian Severin de fata, care a confirmat, cum, la Bruxelles, „Europa” a cerut României declaraţie scrisa ca nu se va reuni niciodată cu Republica Moldova! Abilitatea diplomatica a celor doi a evitat o asemenea declaraţie scrisa, dar ea nu încetează a fi porunca UE pentru Romania. Din fericire, şi de „Ue” începe sa ne despartă o prăpastie, mai mare chiar decât cea de NATO, aşa încât mai sunt speranţe…
