CAPITOLUL I
Marea sală de consultaţii din Harley Street nr. 903 semăna tot atât de puţin cu alte săli de felul acesta cât şi doctorul Cheyne Wells cu un practician tradiţional.
Ea servea în acelaşi timp de salon şi de bibliotecă. Mobilele erau confortabile, deşi cam uzate. Un divan adânc din piele se întindea în faţa focului. Doi dintre pereţi erau acoperiţi cu rafturi pe care se aflau volume desperecheate ca format şi legătură. Se mai vedeau cărţi pe masă, ziare aruncate pe parchet, dar nici un aparat medical, nici cel mai mic microscop, nici măcar vreo eprubetă.
Aproape de fereastra prin care pătrundea o rază aurie de lumină, o uşă lăcuită se deschidea spre o sală de baie cu dale albe; aici, în locul căzii, se aflau multe poliţe de sticlă şi o masă acoperită de asemenea cu sticlă. În această încăpere erau înghesuite aparatele cele mai stranii, dulapuri bine ferecate, numeroase şiruri de sticle şi alte flacoane conţinând culturi microbiene.
Deşi Peter Clifton era, de patru ani, un vizitator asiduu al casei, nu văzuse vreodată această uşă altfel decât închisă.
El şedea pe braţul unuia dintre marile fotolii, cu faţa sa fină întoarsă astfel încât să privească strada.
Brusc, întoarse capul şi privirea sa se încrucişă cu a bărbatului care stătea în faţa căminului, cu o ţigară între buze.
Domnul Wells era un bărbat plăpând. Faţa sa posomorâtă, brăzdată de o mustaţă neagră, avea ceva aproape sinistru în clipele de repaus. Când zâmbea, ca în acest moment, fizionomia sa se schimba complet.
Peter scoase un oftat adânc şi-şi întinse cele şase picioare[1] de muşchi şi de oase.
— Ce noroc că atunci te-am luat drept dentist!
Râsul său trăda o tensiune nervoasă pe care domnul Donald Cheyne Wells nu o scăpă din vedere.
— Dragul meu, beneficiul este al amândurora, deoarece tu ai fost pacientul cel mai generos pe care l-am avut vreodată. Aşa că eu binecuvântez clipa când m-ai luat drept dentist.
— Tu m-ai ajutat să-mi vindec biata măsea bolnavă.
Doctorul încetă să zâmbească.
— De altfel, n-am vindecat nimic altceva… în afară de temerile tale. Trebuie să ai încredere absolută în asigurările pe care ţi le-a dat Sir William Clewers. Poate că eu n-aş fi îndrăznit să mă arăt atât de sigur ca el; dacă marea primejdie pare a fi înlăturată, rămâi totuşi expus atacurilor de care ţi-am vorbit. N-am considerat că trebuie să discut această eventualitate cu Sir William, dar ne putem gândi la o nouă consultaţie.
Peter dădu energic din cap.
— În viitor, zise el, voi face lungi ocoluri ca să evit Harley Street. Este atât de puţin plăcut…
Doctorul îl aprobă printr-un gest al mâinii.
— Vei greşi dacă n-o faci… Apoi, schimbând brusc subiectul: La ce oră are loc acea ceremonie interesantă?
El văzu fruntea largă a pacientului său întunecându-se pentru un moment: expresie surprinzătoare la un bărbat tânăr, extrem de bogat şi vesel, pe punctul de a se însura cu cea mai frumoasă fată pe care Cheyne Wells a văzut-o vreodată. Dar doctorul nu se miră prea tare.
— Eh… la douăsprezece şi jumătate. Vei fi acolo, desigur! Recepţie la Ritz, apoi plecăm la Longford Manor. Mă gândeam că Jane va prefera continentul, dar se pare că-i place mai mult la Longford.
— Ce-i cu această încruntare a sprâncenelor?
— Nu ştiu, într-adevăr. Doar că această logodnă a fost aşa de ciudată… cu această ameninţare ce planează asupra capului meu. Şi apoi, uneori, Jane are un aer… rece nu-i cuvântul exact; indiferent; nici atât. Impenetrabil. Imposibil de bănuit ce gândeşte. Devine deodată străină, şi asta mă îngrozeşte. Am pornit pe o notă falsă…
— Eu v-am făcut cunoştinţă… Iată prima notă falsă!
— Nu face pe prostul… Este tot ce ai făcut mai bine vreodată… Donald, o ador pe Jane. Am intrat oarecum prin efracţie într-o casă liniştită şi am devenit o nenorocire infernală… aproape că am antrenat-o cu forţa în această logodnă care n-a fost logodnă… Donald, eu am cumpărat-o!
— Ai prea multă imaginaţie, prietene… Cum adică ai cumpărat-o? Ce prostie!
Peter înălţă capul.
— Evident, n-am zis „O vreau pe fiica dumneavoastră şi vă ofer o sută de mii de lire pentru ea… ”. Dar când, ca un mare imbecil, l-am încolţit pe Leith în biroul său şi când mi-a scăpat ideea că-i voi asigura această sumă dacă ne vom căsători — n-o văzusem pe Jane decât de două ori! — eu am fost convins că aceasta a anulat orice opoziţie… Ştii că n-am sărutat-o pe Jane niciodată?
— Eu aş începe de azi înainte, îl sfătui celălalt sec. O tânără care trebuie să se mărite poimâine!
Peter îşi trecu degetele prin părul negru în dezordine.
— Am greşit, nu-i aşa?… Este vina mea, desigur… O dată, mi-a fost teamă… M-am întrebat dacă ea a auzit vorbindu-se de mine… Tu ştii ce vreau să zic. Sau poate că au existat alte aranjamente pe care le-oi fi răsturnat… Hale, de exemplu?
— Dar de ce?…
Cineva bătu uşor la uşa sălii de consultaţii.
— Este soţia mea, îl preveni Wells. Vrei să intre sau preferi să-mi vorbeşti?
— Am vorbit destul, oftă Peter cu tristeţe.
Porni în întâmpinarea unei tinere femei zvelte. Marjorie Wells avea treizeci şi cinci de ani, dar părea cu zece ani mai tânără.
— Mi s-a spus că sunteţi aici, declară ea cu un surâs lin. Să-l salut pe logodnic!… Apropo, am văzut-o pe logodnică de dimineaţă; avea un aer strălucitor, cum se cuvine… cu un altul!
Soţul său îi aruncă o privire scurtă şi piezişă, însă ea nu păru să înţeleagă. Totdeauna, în remarcile cele mai inocente ale Marjoriei se strecura un fir de răutate.
— Un altul?… Nu era Basil Hale, din întâmplare?
El văzu ochii cenuşii şi interogatori ai lui Peter întorcându-se spre Marjorie.
— Natural, era Basil. Bietul de el! Sunt sigură că o consideră rea…
— Dar de ce?
Când Cheyne Wells vorbea pe acest ton dur şi metalic, soţia sa devenea imediat blândă şi grijulie.
— Am o limbă afurisită, nu-i aşa?… Îmi pare rău, Peter…
El întinse mâna să-şi ia pălăria.
[1] Unitate de măsură: 1 picior=30,48 cm (N.T.)
