Capitolul I
OMUL DE LA SUD
Ceaţa care se pregătea să coboare asupra Londrei, nu era decât o simplă abureală cenuşie şi becurile de gaz păreau doar puţin întunecate, când Africanul, clătinându-se pe picioare, intră în Portman Square. Deşi era un frig umed, el nu purta nici un fel de pardesiu, iar gulerul cămăşii îi era răsfrânt, lăsând să i se vadă pieptul dezgolit. Umbla privind cu atenţie la toate uşile şi se opri în cele din urmă la Nr. 551, cercetând cu de-amănuntul ferestrele întunecate ale imobilului, zâmbind sarcastic.
Este ştiut că, beţia intensifică sentimentele. Omul vesel îşi îndrăgeşte mai mult tovarăşii, omul mâhnit devine mai amărât, iar cel mâniat poate fi împins la crimă. Şi Laker simţea o mânie fără de seamăn. Are să-i arate dracului ăsta bătrân, ăstui pungaş mizerabil, care trăia din riscurile suportate de alţii, că nu poate să fure aşa fără nici o teamă de răspundere!
El, Laker, sosea fără o para chioară, după ce făcuse un drum lung şi din cale afară de obositor. Mai avea încă vie în minte, spaima nebună ce-l cuprinse la Capetown, când a venit poliţia să-i percheziţioneze locuinţa. Toată viaţa lui, a fost o viaţă de câine. Atunci, de ce bătrânul Malpas, care se afla în pragul morţii, să se lăfăiască în lux, pe când agentul lui cel mai bun trăgea pe dracul de coadă? Asemenea gânduri îl chinuiau întotdeauna pe Laker, ori de câte ori era beat.
Faţa-i lungă, nerasă, cicatricea care-i brăzda unul din obraji, de la tâmplă până la bărbie, fruntea-i mică, acoperită cu smocuri de păr încâlcit, hainele-i murdare din cale afară, totul din el evidenţia cea mai abjectă mizerie.
Se opri un timp locului, privind la ghetele-i stricate, apoi urcă cele câteva trepte ale peronului şi bătu încetişor la uşa de intrare.
Imediat, se auzi o voce, care întreabă:
— Cine-i acolo?
— Laker! răspunse el, cu o voce puternică.
Uşa se deschise fără zgomot şi el pătrunse înăuntru. Aici nu era însă nimeni care să-l primească. Străbătând holul pustiu, urcă o scară, trecu printr-un culoar îngust şi intră într-o cameră foarte puţin luminată.
O lumină slabă cădea dintr-o lampă cu abajur verde, aşezată pe un birou, în dosul căruia şedea un bătrân.
— Şezi jos, spuse acesta.
Laker nu avea nevoie să fie îndrumat: cunoştea prea bine unde se găsea masa şi scaunul, doar la trei paşi de el. Fără să mai spună o singură vorbă se aşeză; pe faţa lui străluci un surâs sarcastic. Bătrânul cu mutra respingătoare, nu-l putea zări.
— Când ai sosit?
— Am venit cu „Buluwayo”. Am nevoie de bani, Malpas şi asta cât mai repede.
— Pune pe masă ceea ce ai adus, spuse bătrânul foarte răstit; revino după un sfert de ora, şi banii vor fi aici.
— Ba eu, îi vreau chiar acuma, spuse omul nostru cu o încăpăţânare de beţiv.
Malpas întoarse figura-i hidoasă, către Laker.
— Aici domneşte o singură regulă şi anume aceea pe care o dictez eu. Lasă pe masă ce ai adus, sau dacă vrei ia-le cu tine; când eşti beat eşti un idiot şi nu ştii ce vorbeşti.
— Se prea poate; dar nu sunt chiar atât de idiot, ca să-mi mai pun pielea în joc, cum am făcut-o până acum. Şi, ştii Malpas că nici tu nu prea stai pe roze. Habar n-ai cine locuieşte în casa de alături!
Îşi aduse aminte de un fapt pe care îl aflase întâmplător, în aceiaşi dimineaţă.
Malpas îşi strânse pe umeri halatul vătuit, şi rânji.
— Ai crezut tu că n-am habar? Că nu ştiu că Lacy Marshalt locuieşte alături de mine? Atunci imbecilule, de ce crezi că locuiesc aici, dacă nu ca să fiu lângă dânsul?
Beţivul îl privi cu gura căscată.
— Alături de el… de ce? E unul din oamenii pe care îi furi, deşi el însuşi este un hoţ, dar vorba-i că tu îl prăzi! Ce nevoie ai tu să fi alături de el?
— Asta-i treaba mea, răspunse bătrânul aspru. Lasă ce ai adus şi şterge-o!
— Nu vreau să las nimic, spuse Laker ridicându-se, şi n-o să plec până nu ştiu totul despre tine, Malpas. M-am gândit şi m-am răzgândit. Tu nu eşti ceea ce pari; n-ai sta la capătul celălalt al odăii, ţinându-mă pe mine şi pe ceilalţi tovarăşi ai mei, la atâta distanţă de tine, dacă n-ai avea un motiv serios. Vreau să te văd. Ceva mai de aproape, fătul meu. Să nu faci nici o mişcare; ţi-e imposibil să vezi revolverul meu, dar pe cuvântul meu de onoare, că-l am.
Făcu trei paşi înainte, apoi se împiedică de un obstacol şi fu aruncat înapoi. Era un fir gros de fier, întins de la un perete la altul, care pe întuneric nu putea fi observat.
Lampa se stinse înainte ca Laker să-şi fi putut recăpăta echilibrul. Asta îl scoase cu totul din sărite. Cu un urlet ca de fiară, se năpusti înainte şi apucă firul de fier. De data aceasta o lovitură de picior îl aruncă iar pământ.
Dintr-o săritură fu la loc în picioare.
— Fă lumină pungaş bătrân, strigă el învârtind în mână un scaun. Sunt atâţia ani de când mă furi într-una! Plăteşte-mi, sau îţi devastez casa!
— Bagă de seamă băiete; e a treia oară că mă ameninţi!
De astă dată vocea se auzi din spatele lui; se întoarse repede, şi în culmea furiei trase.
Zidurile capitonate ale încăperii înăbuşiră detunătura, dar la lumina produsă de descărcarea revolverului Laker zări o siluetă târându-se înspre uşă şi trase din nou. Uşa se deschise şi văzu atunci pe celălalt bărbat, cum se strecura afară. Într-o secundă fu şi el pe culoar, dar bătrânul dispăruse de acum. Unde putea să fi intrat? Laker zări o uşă asupra căreia se năpusti cu toată puterea.
— Ieşi de acolo! strigă el, ca scos din minţi. Ieşi ca să stăm puţin de vorbă, dacă-ţi dă mâna, trădătorule!
Auzi în dosul lui un scârţâit. Uşa camerei din care ieşise, fu brusc închisă.
Atunci îşi dădu seama că mai avea încă în mână săculeţul de piele, pe care-l scosese din buzunar şi că risca să plece fără nici un rezultat palpabil. Începu să bată cu pumnii în uşă, după care bătrânul se pusese la adăpost.
— Haide Malpas! De ce nu înţelegi de glumă? Ieşi afară de acolo că nu-ţi fac nimic. Mi se pare şi mie că sunt niţel cam beat!
Din odaie nu veni nici un răspuns.
— Crede-mă, dragă Malpas, îmi pare foarte rău.
Jos, la picioarele sale, zări un obiect pe care îl ridică. Era o bărbie de ceară, bine modelată şi colorată, care se vedea că fusese fixată cu două şireturi elastice, din care unul se rupsese. Această jumătate de mască îl făcu să pufnească într-un râs zgomotos.
— Ia te uită Malpas, am pus mâna pe o bucată din mutra ta! strigă el. Ieşi afară că de nu îţi duc bărbia la poliţie, care cu siguranţă că o să vrea să găsească şi restul simpaticei tale persoane.
Rămase din nou fără nici un răspuns. Atunci râzând într-una, coborî scara şi încearcă să deschidă uşa care da în stradă. Aceasta însă, nu avea nici un fel de clanţă.
— Malpas!!
Vocea-i puternică trezi ecoul camerelor goale. Înjurând, urcă din nou scara. Când fu la jumătatea drumului, auzi ceva căzând. Ridică privirea şi zări sus mutra aceea pe care n-o putea suferi; văzu o greutate neagră rostogolindu-se spre el şi încearcă să se dea la o parte, din cale-i.
O secundă mai târziu căzu ca un pachet neînsufleţit, de-a lungul scării.
