PROLOG

Drumul spre sălașele tribului Alebi este aproape de nerecunoscut. El şerpuieşte prin păduri și ținuturi mlăștinoase, prin junglă și peste dealuri cu vegetație bogată.

Niciun afluent al fluviului celui mare nu curge prin țara Alebilor, și se zice că acolo trăiesc niște triburi sălbatice, necunoscute, cu obiceiuri ciudate și care îndeplinesc misterioase rituri vrăjitorești.

În țara acestor sălbateci se găsește însă Fluviul Diamantelor.

Odată porni înspre adâncurile acestei țări neprimitoare, o expediție sub comanda unui alb. Avea cu el hamali și echipament bun, iar într-o dimineață de octombrie, vaporul cu care călătorea acostă în estuarul marelui fluviu. Erau cu totul patru albi; șeful: un bărbat zvelt de vârstă mijlocie, a cărui întreagă făptură inspira simpatie.

Unul dintre albi nu tăinuia deloc că n-avea de gând să însoțească expediția. Avea o înfățișare de om greoi și îndesat, deși de fapt era înalt, iar fața lui bădărănoasă cu trăsăturile-i brutale îl arăta și mai respingător. Pe când se făceau ultimele pregătiri, el fuma țigări lungi de foi și înjura căldura înăbușitoare.

Cu câteva zile înainte de plecarea expediției, luă pe șef la o parte:

— Sutton, chestia asta mă costă o groază de parale, spuse el, și n-aș vrea să le pierd prin vreo greșeală de a d-tale. Știi doar că întotdeauna vorbesc așa cum gândesc. Prin urmare nu te supăra. Dacă reușești să găsești Fluviul Diamantelor, îmi aduci bineînțeles și probe. Dar lucrul cel mai important este să-i stabilești cu cea mai mare precizie poziția. Nu-ți pot spune exact unde ai să găsești mina de diamante, ai însă la d-ta schița în creion pe care ne-a dat-o portughezul.

Sutton îl întrerupse printr-un ușor râs nervos:

— Nu curge pe teritoriu portughez, bineînțeles...

— Pentru Dumnezeu, ce tot dai cu teritoriul portughez. Slăbește-mă odată cu prostiile astea. De cel puțin douăzeci de ori ți-am spus că nu e vorba de pământ portughez. Fluviul curge pe teritoriul englez.

— Știți doar că ministerul Coloniilor....

— Da, da, știu povestea pe dinafară, se răsti celălalt. E interzisă căutarea diamantelor, e un ținut afurisit și așa mai departe. Dar ia te uită aici. Scoase din buzunar o cutie rotundă turtită și o deschise. Întrebuințează busola asta de îndată ce ajungi la primul lanț de dealuri... alte busole mai ai la dumneata?

— Da, mi-am pregătit două, răspunse Sutton mirat.

— Ia dă-le încoa!

— Păi...

— Dă-le încoace când îți spun, dragul meu, porunci scurt financiarul.

Șeful expediției ridică din umeri, se duse și după câteva minute se întoarse cu două instrumente. În schimb primi pe celălalt.

Arăta bine dar n-avea ace. Întregul cadran se învârtea în jurul unei axe centrale.

Sutton holbă ochii mirat.

— Ciudat lucru, spuse el uimit, sunteți sigur că busola merge bine? Nordul ar trebui doar să fie exact încolo, în direcția pavilionului vaporului.

— Ei, năzbâtii, busola asta a fost verificată și răsverificată. Crezi poate că am să te las să pleci cu un instrument prost, după ce-am cheltuit atâta avere?

În dimineața în care expediția porni și hamalii-purtători își încărcară poverile pe umeri, răsări un om cu obrazul bronzat de soare. Marea lui cască colonială, albă și-o dăduse cam pe ceafă, iar în mână ținea o apărătoare de muște.

— Guvernator Sanders, se prezentă el scurt. Tocmai mă întorc din interior. Îmi pare rău că nu v-am întâlnit mai înainte. Aveți așadar de gând s-o porniți în junglă?

— Da.

— Și căutați diamante, pe cât am auzit?

Sutton adeveri din cap.

— O să întâmpinați, probabil, în marșul d-voastră o rezistență îndrăcită din partea indigenilor. Alebii au să vă atace, iar Otakii au să vă masacreze.

Sanders tăcu o clipă gânditor, mișcând în vremea asta încoa și încolo apărătoarea de muște.

— Băgați de seamă să aveți cât mai puține neînțelegeri cu ei. N-aș dori de loc să am război pe teritoriul meu - și mai ales păstrați distanța de granița portugheză.

Sutton zâmbi:

— Facem, tocmai de aceea, un arc larg. Ministerul Coloniilor a văzut însemnat pe hartă drumul pe care vrem să-l urmăm și a fost de acord cu el.

Guvernatorul îl privi cu adâncă seriozitate:

— Ei, atunci bun noroc!

În ziua următoare expediția porni în marș la răsăritul soarelui și dispăru în pădure de cealaltă parte a fluviului Isisi.

După o săptămână financiarul care echipase expediția plecă înapoi spre Anglia...

Trecură luni și nimeni nu se întoarse. Și nici prin curieri și nici prin tobele Lokalilor nu veni vreo veste de la exploratori. Se scurse un an și urmă un altul și tot nu dăduseră vreun semn de viață.

Cei din Anglia începură să se neliniștească. Pe capul guvernatorului Sanders începură să curgă telegrame, scrisori și întrebări oficiale. Fu chiar obligat de superiorii săi să pornească cercetări pentru găsirea oamenilor care plecaseră să găsească Fluviul Diamantelor. Dar el clătina din cap.

Cu toate acestea trimese în taină, în regiunea păduroasă, doi spioni, oameni șireți și experimentați, care știau să se descurce în ținutul acela.

Lipsiră vreo trei luni și când se întoarseră, unul dintre ei ducea pe celălalt de mână.

— L-au prins Alebii sălbateci, explică liniștit conducătorul, și i-au scos ochii. În noaptea când voiau să-l ardă, am izbutit să ucid pe paznic și să fug cu tovarășul în desișul pădurii.

Sanders stătea în fața casei sale, în lumina verzuie-albicioasă a lunii și-și plimba privirile de la vorbitor la orb, care aștepta răbdător, fără să se văicărească.

— Ce vești aduceți despre oamenii albi? întrebă el în cele din urmă.

Conducătorul, care se sprijinea într-o suliță lungă, se întoarse către tovarășul său.

— Spune ce ai văzut, Messambi, îl îndemnă el în limba indigenilor.

— Oase, spuse răgușit orbul. Oase am văzut. I-au răstignit pe oamenii albi pe un maidan mare din fața colibei șefului, și niciunul n-a scăpat cu viață. Așa spun oamenii din tribul Alebilor.

— Așa socoteam și eu, răspunse Sanders serios. Și apoi trimese un raport în Anglia.

Trecură luni. Veni anotimpul ploios, și apoi totul înmuguri și înverzi, ca întotdeauna după vremea furtunilor și a lapoviței. Sanders era activ. Avea mult de lucru în micuța colonie din apusul Africii centrale, în care boala somnului și războaiele de răzbunare între diferitele triburi cer fără încetare jertfe de vieți omenești.

Fusese chemat în ținutul pădurilor, ca să ție un „palaver”[1] împotriva doctorilor-vraci. Străbătu în marș peste o sută de kilometri, pe drumul plin de hârtoape ce ducea în țara Alebilor și ținu în orășelul M’Saga scaun de judecată. Luase pentru paza lui douăzeci de haussa. Fără apărarea lor n-ar fi putut îndrăzni să pătrundă atât de adânc în aceste ținuturi. Acum ședea în casa acoperită cu frunze de palmier, pregătită pentru palaver, și asculta la povești de necrezut despre descântece vrăjitorești și boli ucigătoare, pricinuite de ele. Află de datini și rituri fioroase ce îndeplineau vracii între apusul și răsăritul soarelui, și apoi rosti sentința.

Vraciul-doctor era un moșneag, dar Sanders n-avea niciun respect de părul cărunt.

— M-am încredințat că ești un om rău, spuse el și....

— Stăpâne!

Cel ce-l întrerupsese pe Sanders era pârâșul, un om pe jumătate mort de groază și de boală. Intră în cercul ce-l făceau soldații și locuitorii din M’Saga, care priveau cu curiozitate scena.

— Stăpâne, tare rău om.

— Taci acum din gură! porunci guvernatorul.

— Face farmece drăcești cu sângele oamenilor albi! zbieră pârâșul, când la un semn al lui Sanders se văzu înhățat de doi soldați. A pus un om alb în lanțuri și-l ține închis în pădure.

— Ce spui? întrebă Sanders aspru.

El îi cunoștea pe indigeni mai bine ca oricare altul și numaidecât simțea dacă-l mințeau. Dar știa de asemenea - și asta era mult mai greu de cunoscut - și când spuneau adevărul. Făcu semn victimei vraciului-doctor să vie mai aproape.

— Ce vorbe au fost astea cu oamenii albi?

Bătrânul vraci bolborosi ceva repede și în șoaptă și-l privi plin de ură; omul, care abia cu o clipă înainte avea atâta poftă să vorbească, șovăi.

— Ei?

— Păi, zice că…

— Spune mai departe ce voiai să spui.