INTRODUCERE
Ca să fim cinstiţi, găsim că e ceva nemaipomenit, ba chiar contra legilor, ca puţinelor persoane care au posibilitatea de a putea intra şi ieşi cum vor, din ospiciul de nebuni al închisorii din Broadmoor, să li se atragă îndeosebi atenţia asupra unuia sau altuia din internaţii mai renumiţi ai acestui ospiciu. În cele mai multe cazuri nu putea fi vorba decât de un criminal celebru sau de unul ale cărei crime ţinuseră încordată opinia publică, până ce medicii psihiatrii şi tribunalul i-au exilat în acest lăcaş fără speranţe.
În special se atrăgea atenţia asupra lui John Flack, când se plimba prin curtea închisorii, cu mâinile la spate, cu bărbia aplecată pe piept; asupra individului acela bătrân, lung şi uscăţiv, îmbrăcat prost în nişte haine de culoare cenuşie, care nu vorbea cu nimeni şi căruia nimeni nu i se adresa vreodată.
— Acesta e John Flack… Flack pur şi simplu… criminalul cel mai şiret din lume… care are pe conştiinţa sa nouă omoruri…
Asasinii ordinari închişi la Broadmoor, erau mândri de tovarăşul lor John. Paznicii, care îl închideau noaptea în celulă şi-i supravegheau somnul, n-aveau ce să se plângă de el. Nu dădea niciodată ocazie la neplăceri şi n-avusese în tot timpul celor şase ani, cât stătuse închis, nici un acces de furie, atât de obişnuit la puşcăriaşii nebuni şi a cărui urmare este în general transportarea la spital a unui nenorocit spectator şi punerea în cămaşă de forţă a răufăcătorului.
John Flack îşi petrecea cea mai mare parte din timp scriind şi citind. Era un fel de geniu al scrisului. Scria cu o iuţeală extraordinară. Umpluse sute de caiete cu capitole din lucrarea sa „Criminologie”. Directorul închisorii îl lăsa în pace. Îi permitea să-şi păstreze caietele, în aşteptarea justificată, că într-o bună zi va putea îngloba aceste elucubraţiuni, muzeului său, care începuse să devină interesant.
Bătrânul John îi dăduse odată să citească unul din acele caiete – un semn de extraordinară deferenţă. Directorul citi, reciti şi rămase cu respiraţia tăiată! Titlul lucrării era: „Cum se poate fura tezaurul unei bănci, când sunt numai doi paznici prezenţi.” Directorul închisorii, un fost militar, citea şi recitea, se oprea din citit ca să-şi revină şi, citea din nou. Lucrarea aceea, scrisă citeţ, îi aducea aminte de dispoziţiile ordinului de atac al unei divizii. John Flack nu uitase nimic, prevăzuse totul. Nu numai că indicase compoziţia medicamentului soporific, cu care să adoarmă pe paznicul, care făcea de serviciu afară, dar mai adăugase şi o notă în josul paginii, notă care avea conţinutul următor:
„Dacă nu se poate obţine medicamentul soporific sfătuiesc să se viziteze un medic din cartier, căruia să i se indice următoarele simptome… medicul va prescrie atunci somniferul dorit în soluţie diluată. Se vor procura şase sticle cu preparatul prescris, din care se va putea extrage somniferul necesar după metoda următoare…”
— Ai scris mai multe din acestea, Flack? îl întrebă directorul.
— Ca asta? John Flack ridică cu dispreţ din umeri. Asemenea lucrări fac de plăcere, numai ca să-mi exersez memoria. Am scris până acum şaizeci şi trei de volume asupra aceleiaşi teme. De altfel n-am putut realiza – în tot timpul acestor şase ani, de când sunt aici – nici măcar o singură îmbunătăţire a vechiului meu sistem.
Glumea oare? Să fi fost asta produsul unui creier bolnav? Directorul nu-şi putea forma o părere clară, orişicât era el de obişnuit cu „pacienţii” săi şi cu felul lor de a fi.
— Doar n-ai vrea să spui că ai scris un lexicon al crimei? îl întrebă el neîncrezător. Unde este?
În loc de a răspunde, Flack zâmbi ironic.
Şaizeci şi trei de volume scrise cu mâna, formau opera vieţii lui Flack. Era unica producţie cu care singur se mândrea.
John îi explică directorului, care cu altă ocazie reluase firul convorbirii avute odată:
— Am dat unui om rutinat o avere pe mână – bineînţeles, dacă va fi un tip energic şi dacă va primi în curând lucrările mele.
— În zilele acestea de invenţii ştiinţifice, ceea ce a fost nou ieri, poate fi vechi azi sau mâine.
Directorul închisorii se îndoia de existenţa acestor lucruri. Trebui însă să-şi schimbe părerea scurt timp după aceea. Scotland Yard, care alerga rar după fantome, trimise pe inspectorul superior Simpson – un om lipsit de orice imaginaţie, ceea ce de altfel îi ajutase la avansare – să vorbească cu John. Convorbirea fu foarte scurtă.
— E vorba de lucrările tale, John. Ar fi regretabil dacă ar intra pe mâini rele. Ravini spune că ai ascuns pe undeva vreo sută de volume.
— Ravini? Bătrânul John Flack rânji de i se văzură toţi dinţii. Ascultă, Simpson! N-ai să crezi că mă veţi putea ţine închis toată viaţa în locul ăsta afurisit? Da?… Ai să te înşeli amar de tot! Într-o noapte am s-o şterg pe tăcute. — Poţi să i-o spui şi directorului dacă vrei – şi apoi am să vorbesc eu cu Ravini între patru ochi!
Vocea-i devenise tunătoare şi în ochi îi apăruse iar licărirea nebună, pe care Simpson o mai văzuse odată.
— Visezi vreodată treaz, Simpson?… Eu am trei visuri! Am găsit o metodă nouă, ca să pot dispare, luând cu mine un milion. Asta e unul din visurile mele. Dar nu e atât de important. Al doilea vis are de-a face cu Reeder. Din partea mea poţi să-i povesteşti totul lui J. G. Visez să-l întâlnesc odată – singur – într-o noapte întunecoasă, ceţoasă, când gardienii nu pot spune din ce parte se aud ţipetele. Şi visul al treilea se ocupă cu Ravini. George Ravini are o singură şansă: să moară înainte ca eu să scap de aici.
— Eşti nebun, îl luă gura pe dinainte pe Simpson.
— Păi, de aia sunt aici! îi răspunse John Flack.
Convorbirea cu Simpson şi aceea cu directorul închisorii au fost cele mai lungi pe care le avusese John în interval de şase ani, cât a stat în Broadmoor.
Când nu scria, se plimba prin curtea închisorii cu capul înclinat pe piept şi cu braţele încrucişate la spate. Câteodată se apropia de un loc anumit al zidului împrejmuitor şi se bănuia – cu toate că posibilitatea asta părea exclusă – că arunca scrisori peste zid. Mai probabil era însă că a găsit un curier, care ducea în afară numeroasele sale scrisori cifrate şi-i aducea răspunsurile. John era foarte bun prieten cu paznicul secţiei sale – şi într-o bună zi, paznicul acesta fu găsit cu gâtul tăiat! Poarta secţiei era deschisă larg şi John Flack plecase în lume ca să-şi pună în aplicare „visurile sale”.
