I
ând am intrat în casa noastră aşezată în ostrov, dar în afara cetăţii, m-a năpădit de dincolo de Dunăre — dinspre Ruşava sau poate dinspre Valahia Mică — o jale care mi-a chircit inima. Simţeam parcă rumoarea pandurilor lui Papa Vladimirescu la Cerneţi, galopul cailor iuţi de munte urcând potecile de pe valea Bahnei, spre Iloviţa, Podeni, Prejna şi Izverna, strigătele curajoase ale oamenilor lui Papa, rămaşi fără slugerul Theodor — de care nu se mai ştie unde este, încotro a pornit, dacă mai trăieşte sau nu, nelămuriri avute de toată lumea şi mai ales de Abdurrahim paşa din insula Ada Kebir, după alţii numită Ada Kaleh.
Casa ne-a fost lăsată de peste ani de bunicul meu Ismail Boşneag, hangiul, fost agă pe lângă Tahir paşa, guvernatorul care a predat austriecilor insula la 5 aprilie 1790 şi a plecat cu toţi ostrovenii, adalâii[1] la Vidin. Boşneag s-a stins, l-a retezat într-o noapte neagră celălalt bunic, Chiosa Mustafa aga, ajuns paşă şi guvernator, adică muhavâz[2], după întoarcerea de la Vidin a adalâilor. Fiul lui Boşneag, Ismail aga al doilea, iki cum s-ar zice, fratele mamei mele Durduca, povesteşte în nopţile de bairam că a fost moarte vicleană, oamenii lui Chiosa au scos hangerele ca hoţii de drumul mare, s-au năpustit peste el în casă şi l-au dovedit pe când dormea. Numai pentru că nu dorea să dea tunurile din cetate lui Chiosa, să le urce acesta în ceamuri[3] să se bată cu paşa de Belgrad la Porecea, insulă din susul apelor, de la ieşirea din cataracta de la Greben din Clisura Dunării, dintre Sviniţa şi Tahtalia.
Am închis uşa în urma mea, lin, nu mai scârţâia, poate şi obloanele au încetat să lărmuiască, le-a dres Mahmud, sluga bătrână moştenită de la Regep paşa, tatăl meu. Am intrat şi m-a potopit liniştea. De câţiva ani trăiam în casa lui Ismail Boşneag, hangiul, împreună cu Durduca, dincolo, şi cu Mahmud dormind într-o cămăruţă lângă cerdac. De şapte ani s-a prăpădit Regep paşa, undeva departe prin părţile Istanbulului, într-o noapte pesemne tot atât de neagră cum cea a morţii lui Ismail Boşneag, sfârtecat de duşmani necunoscuţi, poate sugrumat, poate spintecat cu iataganul, cu trupul nu se ştie unde îngropat, în cearşafuri străine învelit. Nimeni niciodată nu a ştiut care i-a fost sfârşitul, fraţii lui, Salih, Aden, Bechir nu au izbutit să găsească nimic şi cât au mai avut de trăit au căutat, au întors lumea, au trimis olăcari să întrebe, s-au trudit să dea de capăt tainei. Fără folos. Apoi fraţii s-au prăpădit în răzmeriţa lor împotriva sultanului, au fost învinşi după un lung asediu de Veli paşa şi taina a rămas nedezlegată.
Casa a fost ridicată cu tocmeală de Ismail, să dureze aici până la sfârşitul lumii sau al insulei. De cum s-au întors toţi adalâii de la Vidin, în 1792, unde au ajuns alungaţi de raitării[4] austrieci, Boşneag a adus meşteri pietrari din Ruşava, bine plătiţi. Nu ştiu la ce s-a gândit de nu şi-a aşezat casa în cetate, pe cea mai arătoasă uliţă, în apropierea casei lui Chiosa Mustafa, sosit de la Vidin în fruntea adalâilor ca paşă. De ce s-a ferit să locuiască între oşteni şi negustori, între case şi dughene, de ce nu a vrut să aibă deasupra capului ziduri puternice şi tunuri? Adevărat este că un negustor ca el, mai mult negustor decât dregător, trebuia să doarmă lângă ţărm, să se strecoare neştiut, nevăzut noaptea după marfă, să primească veşti de la olăcarii trimişi prin cele mai îndepărtate porturi, oameni cu umblet mai degrabă tainic, neauzit. Chiar aici, în casă i-au venit de hac netrebnicii lui Chiosa, lepădăturile, cum le zice Ismail aga, fiul său, mai murdari decât necurăţenia pământului, scârbind aerul ca animalele care se furişează prin deschizătura uşii peste covoarele pufoase, îngrijite. „Şi au fost prieteni”, povestea Ismail. Chiosa era vameş în Ruşava, oraş de-al nostru pe atunci, în vreme ce Ismail Boşneag ţinea un han mare la Nucul Puşcat, sub dealul Alionului, pe malul valah în dreptul insulei, la ieşirea din Ruşava pe drumul Cerneţiului. Când Ruşava a fost furată la capătul unei nopţi fioroase de generalul Papila, cel mai mare netrebnic din câţi generali au fost pe lume, s-au îmbrăţişat lăcrimând, durerea unuia era şi a altuia. Din Vidin, unde au fugit toţi adalâii cu Tahir paşa în frunte lăsând cetatea în mâinile lui Adam Maovăţ, s-au întors împreună. Ba, s-au şi încuscrit. Chiosa, după ce a dăruit băiatului său de suflet, Regep, o nevastă dintre fiicele sale, pe Hakime, i-a adus în casă şi pe fata lui Boşneag, Durduca, mama mea. Când Chiosa a pornit cu armata de neferi[5] la război împotriva paşei din Belgrad, să-i smulgă aceluia insula Porecea cu o cetate şi un orăşel şi satele de pe valea Porecei, l-a lăsat în locul lui, comandant în Ada Kebir, chiar pe Ismail Boşneag. A fost un război greu, purtat cu trudă şi sânge, s-au umplut de spaime şi Dunărea şi munţii din jur, din părţile Grebenului şi ale Sviniţei. Era supărare mare între negustorii din Ada Kebir, sărăcia se iţea sub ferestrele caselor, secau puterile ostrovului, zicea Ismail aga, unchiul meu. „Pe lângă nenorocirile războiului, s-a lăsat peste insulă şi o furtună de nisip, a ucis verdeaţa, a încărcat de colb lipicios frunzele smochinilor. Nevestele nu-şi mai dezlipeau pruncii de la ţâţă ca atunci când băteau austriecii cetatea, erau speriate ca pe vremea lui Tahir paşa, tinerii se dezmierdau mai abitir prin întuneric, între ziduri, gurile şi braţele lor se dovedeau mai flămânde, ca ale oamenilor la nenorocire, când se bucură de ultimele clipe de viaţă. Atât i-a fost lui Chiosa. Când s-a reîntors în ostrov să culeagă tunurile, să lungească războiul, să se încleşteze mai trainic cu paşa din Belgrad, Ismail Boşneag l-a oprit. L-au aşteptat negustorii, aveau gurile încărcate de blesteme, era Chiosa paşă, dar aveau şi ei vieţi şi averi de apărat şi l-au silit să-şi pună poftele în cui. Nu se bucura de acest război nici padişahul, slăvitul, semăna cu nesupunerea cârjaliilor[6] lui Pazvant-oglu, oricând armatele semilunii puteau să dea iama spre zidurile cetăţii, să ne dea foc, să ne pedepsească ca neam de neamul nostru să nu mai ridice ochii spre soare. Ismail Boşneag era în fruntea lor, avea puterea la îndemână, avea şi chipul înlemnit, fără pic de căldură, de înţelegere. Noaptea l-au omorât cârjalii, l-au răzbit, l-au aruncat în Dunăre, n-a avut parte de hogea, de un cearşaf şi de o groapă în pământ.”
[1] Locuitor al insulei Ada Kaleh. Se foloseşte în special referitor la locuitorii turci.
[2] Funcţionar al Imperiului Otoman, cuvânt folosit mai ales în zona Dunării.
[3] Navă fluvială remorcată care are magazii cu deschideri de dimensiuni mari, şlep.
[4] Călăreţ.
[5] Soldat din vechea armată turcă.
[6] Hoţ, tâlhar (care făcea parte dintr-o bandă).
