CUPRINS:
I. Martorii oculari…5
II. Farmacia de la Auschwitz…92
III. Despre nebunia corpului etnic şi limba germană ca leac…217
IV. A fost numai dragoste pentru ordine şi conştiinţă a datoriei…248
V. Dragostea în lagărul morţii…274
VI. O, Doamne, ştiinţă!… 289
VII Musulmanii, morţii vii de la Auschwitz… 313
VIII. Revolta comandoului special…338
IX. Sfârşitul…362
Literatura utilizată şi citată. Materialele…381
Protagoniştii…388
Corespondenţele gradelor militare între Waffen-SS şi armata română…401
I.
MARTORII OCULARI.
Ne mână spre duşuri. Văd vâlvătăile ridicându-se dintr-un şanţ lung, aud ţipete, plânset de copii, lătrat de câini, focuri de armă. Flăcările înalte acoperă umbrele care ţopăie. Fumul, funinginea şi mirosul de păr şi carne arsă umplu aerul. „Nu pot să cred”, strigă vecinul meu. Copii, femei şi bolnavi sunt împinşi de vii în flăcări de ciobăneştii germani. Ne izbeşte o dogoare cumplită. Apoi se aud împuşcături. Un bătrân într-un scaun cu rotile se rostogoleşte în flăcări; se aude un ţipăt strident. Nou-născuţii, ca nişte corole albe de flori, zboară direct în foc… Un băiat fuge să scape cu viaţă, câinii ciobăneşti îl hăituiesc, e împins în flăcări. În urma lui rămâne doar un strigăt. O femeie cu pieptul dezgolit îşi alăptează copilul. Cade în jar împreună cu pruncul. O gură de lapte de mamă pentru veşnicie.
Adam a văzut, Adam ştie, el ştie ceva ce noi nu ştim şi nu vom şti niciodată.
Dar el a supravieţuit.
Deci nici el nu ştie ceea ce morţii ştiu.
Şi, ca supravieţuitor, se simte vinovat.
Scrisul l-a ajutat să supravieţuiască. A scris „acolo”, a scris în germană.
Adam: Eu sunt german, abia ei m-au făcut evreu. Germana e limba mea maternă. Când nu mai puteam, când devenise atât de insuportabil, încât aş fi preferat să mă arunc şi eu în foc cu tovarăşii mei de suferinţă, în groapa cu oameni arzând, atunci mă întorceam către EA, către limba mamei, de parcă numai ea ar fi putut să mă vindece, ea singură. Uite, citeşte, nu pot să uit. Şi îmi întinse una dintre foile lui acoperite cu un scris minuscul.
Dar viaţa merge înainte, spune el. Şi priveşte fix într-un punct. Când intră în cameră, nu-l simţi decât pe el, prezenţa lui umple spaţiul, casa întreagă. Toţi amuţesc, nu mai scot o vorbă când intră el în cameră.
E vorba despre Adam, care a fost ACOLO, a aparţinut „comandoului special” al crematoriilor, e vorba despre un om care poartă în sine ceea ce noi nu putem înţelege. Adam trăieşte, există CU ADEVĂRAT, l-am privit în ochi, l-am atins, am avut ocazia să iau masa, să vorbesc şi să mă plimb cu el, am asistat la tăcerile lui şi la momentele de absenţă, când cădea dintr-odată pe gânduri şi mintea îi zbura în altă parte… Absenţa, ca un fel de moarte, dar totuşi în viaţă… Gropile acelea… Atunci. Atunci? Este acum, nu va trece niciodată…
Adam: Brusc – nu mai trecusem niciodată prin aşa ceva, cum să mă exprim?
— Eul meu conştient s-a înstrăinat şi a trecut de partea „cealaltă”; m-a cuprins o milă ciudată faţă de SS-istul care-şi îndeplinea misiunea criminală la câţiva paşi de mine, pe o căldură insuportabilă… Ne-am privit în tăcere: asta, ASTA nu se poate, e nepermis. Ba da. E purul adevăr!
Aşa a scris Adam, ultimul evreu din Sighişoara. Îl vizitasem acasă, iar acum, după ce am plecat din nou, am avut impresia că ne-am despărţit pentru totdeauna, căci el e bătrân şi bolnav. Totuşi, încă mai pot vorbi cu el la telefon, de două ori pe săptămână, mai sunt şi multe scrisori, precum şi jurnalul său, acele „suluri” mici, pe care mi le-a dat, bineînţeles că doar în copie. Adam încă poate fi contactat, deşi capul lui a ajuns să semene cu un craniu, cu ochii negri afundaţi în orbite. Inima îi e bolnavă, oasele zdrobite nu s-au vindecat cum trebuie, a rămas cu dureri de oase de la iernile îngheţate din lagăr – cu temperaturi de până la minus 37 de grade Celsius – îl chinuie reumatismul şi pneumo-toraxul, mai are un singur plămân, celălalt e distrus de tuberculoză, dar trăieşte, nu e mort ca toţi prietenii lui, ca soţia şi copiii, ca părinţii săi. Adam trăieşte ACUM…
Spune că-şi îmbrăţişează zilnic soţia moartă. Şi că ceva nedefinit pătrunde peste tot, în pământ sau în podea, în flori, iarbă, copaci; lumina se face mai cenuşie, e frica asta adânc înrădăcinată care goleşte totul pe dinăuntru, teama asta.
Adam: Sunt animalele negre din mine, râsul lor violent, răutăcios, atunci când eu tac. Animale întunecate în coastele mele. Pândesc acolo, cu aripile strânse ameninţător, sau se ghemuiesc în cavităţile organelor mele, unde eu nu mai îndrăznesc să mă ascund. În întunericul măruntaielor s-a insinuat ceva lugubru, îmi caut înnebunit cavităţile, scos din minţi de frică. Iar dacă iau pastile tari, ele se aşază pentru scurt timp în carnea mea slăbită şi visează coşmarul meu, până tresar hăituit în alt vis… Şi totul se destramă deodată, braţele se înnegresc, soţia mea, care ACOLO a devenit cenuşă, se dizolvă în ceva cenuşiu, camera, pereţii se fărâmiţează, dar nu într-o lumină strălucitoare, ci într-un neant gri, o dimineaţă tulbure ca cenuşa, totul devine cenuşă, cenuşă… Lumea nu-i decât o crăpătură… Şi apoi trezirea, ca în fiecare dimineaţă, la patru, un fluierat strident şi ordinul: Scularea! Îmbrăcarea! Scularea, câinilor! Sunt din nou în lagăr, ca întotdeauna! Şi ştiu că orice altceva n-a fost decât un vis, un fel de vacanţă.
Contează numai oamenii pe care-i cunoaştem sau pe care i-am cunoscut, viii şi morţii. Iar noi pentru morţi vorbim. Pentru ei trăim. Poate că ei au deschis o poartă spre acel ţinut a cărui uitare a făcut atrocităţile astea posibile! Ei sunt unica realitate care ne-a mai rămas. Sunt cei care ştiu, care au trecut prin asta. Orice altceva e ca şi dispărut pentru mine.
Întâmplările din viaţa lui Adam nu pot fi povestite: Tuturor li se întâmplă aşa, spune Adam, noi, care am trăit asta… Venim din altă lume… O prăpastie ne desparte de voi, un vid al ororii, care are de-a face cu viaţa, pur şi simplu, şi mai puţin cu abisul dintre călăi şi victime; doar dacă nu cumva toţi cei care nu ştiu sau care gândesc în continuare ca mai înainte fac parte dintre călăi! Fiindcă de când s-a întâmplat asta, totul s-a schimbat pe lume!
Şi Adam citează o poezie a conaţionalului său din Cernăuţi, Paul Celan, vorbind încet, ca pentru sine, foarte încet, căci acum par a vorbi morţii, victimele, cei ucişi care parcă vor să treacă graniţa spre noi, cei vii, ca şi cum ar dori să ne insufle speranţă, să ne consoleze că de atunci totul este altfel, că vechea moarte nu mai există, moartea de care nu mai trebuie să ne temem, pentru că ei au fost acolo, încet, plin de speranţă, abia perceptibil: Dacă moartea a milioane de victime trebuie să aibă un sens, atunci trebuie să dăm o şansă speranţei absurde că va fi avut loc o deschidere a graniţei dintre viaţă şi moarte: „Măcinaţi în morile morţii făina albă a/făgăduinţei, /o aşezaţi înaintea fraţilor şi a surorilor noastre -/noi limpezim părul alb al timpului…”. Să vină ce n-a mai fost niciodată! /să vină un om din mormânt.” în sulurile minuscule de hârtie ce seamănă cu nişte mini-papirusuri şi unde Adam a scris în germană se află şi acest pasaj, pe care el însuşi l-a uitat, a trebuit să-l uite ca să poată trăi mai departe. A scos la iveală aceste suluri de parcă ele ar fi fost martorii, nu el, şi de parcă abia cu ele ar începe acea… Da. Acea. Le-a luat cu mâna tremurândă din sertarul vechi şi stricat, şovăitor, de parcă ar fi fost ceva ce nu-şi are locul în lumea obişnuită, ceva imperceptibil şi invizibil, de parcă ar fi fost copii ale sulurilor arse ale Torei, aşa le-a atins… Sulurile mici de hârtie îngălbenită… Se aflau în palma lui… Şi deodată el s-a aplecat asupra lor şi le-a mirosit… Apoi mi le-a întins şi mie… ca şi când ar fi vrut să-mi comunice ceva ce nu poate fi comunicat altfel… Nu, nu miroseau a hârtie veche… În ele mai persista încă mirosul de fum, cenuşă şi piele arsă…
Îl aud pe Adam vorbind, îi aud vocea la telefon, în convorbiri de ore întregi… Îi aud vocea înregistrată pe bandă de magnetofon. Şi îi aud vocea „reală”, vie, vorbind uşor pe nas şi tărăgănat, pe îndelete. Şi mereu vorbeşte în germană, pronunţă cuvinte, fraze germane. O dată l-am întrebat cum de mai suportă limba germană după „tot ce s-a întâmplat”. Atunci a devenit foarte vehement, a strigat: Abia indivizii ăştia din SS au vrut să mă facă evreu, până atunci nici nu ştiam că sunt evreu, doar eram german, cu limba asta pe care o îngânam încă din fragedă pruncie. Ea mă consola. Ea plângea în mine, limba mea. O auzeam limpede plângând atunci când le auzeam pe brutele astea, care veneau, ce-i drept, din Germania, dar vorbeau o germană incorectă, se numeau „nemţi”, dar adesea nu erau în stare să zbiere decât fraze „greşite” în germană, nişte analfabeţi care lătrau în germană.
