PARTEA ÎNTÂI O altă primăvară
Numai dragostea cu înţelepciunea ei face atât de inocenţi.
Violeta Parra
Prima zi cu soare evaporă umezeala lunilor de iarnă şi încălzi oasele fragile ale bătrânilor, care ieşiră să se plimbe pe cărările încâlcite ale grădinii. A rămas în pat doar melancolicul, căci era inutil să-l scoţi la aer curat de vreme ce ochii lui nu vedeau decât coşmarurile proprii şi urechile îi erau ferecate în faţa zarvei iscate de păsărele. Josefina Bianchi, actriţa, în rochia lungă de mătase în care în urmă cu o jumătate de secol îl declama pe Cehov şi cu o umbreluţă menită să-i apere tenul de porţelan crăpat, înainta încet printre tufele ce în curând aveau să fie potopite de flori şi bondari.
— Bieţii băieţi, surâse octogenara, percepând tremurul uşor al florilor de nu-mă-uita şi ghicind acolo prezenţa adoratorilor ei, cei care o iubeau în secret şi se ascundeau în vegetaţie ca să-i pândească paşii.
Colonelul se deplasă cu câţiva centimetri, sprijinit de cadrul de aluminiu care-i suporta picioarele moi ca vata. Pentru a sărbători începutul de primăvară şi a saluta drapelul naţional, ca în fiecare dimineaţă, îşi prinsese la piept medaliile din carton şi tinichea pe care i le făcuse Irene. Când hârâiala plămânilor i-o permitea, răcnea ordine soldaţilor şi le poruncea bătrâneilor tremurători să elibereze Câmpul lui Marte ca să nu fie zdrobiţi de infanteriştii care defilau mândri cu cizmele lor de lac. Drapelul fâlfâia în aer lângă cablul telefonic precum un vultur invizibil şi soldaţii luară poziţia de drepţi, încremeniţi, cu privirea înainte, tobele răsunară şi voci virile intonară imnul sacru pe care doar el îl auzea. A fost întrerupt de o infirmieră în uniformă de luptă, tăcută
şi discretă aşa cum sunt îndeobşte aceste femei, înarmată cu un şervet cu care i-a şters balele care i se scurgeau pe la colţurile gurii şi îi udau cămaşa. A vrut să-i ofere o decoraţie sau s-o înalţe în grad, însă ea s-a întors şi l-a lăsat baltă, cu intenţiile lui cu tot, după ce l-a avertizat că, dacă îşi mai murdăreşte izmenele, o să-i dea trei la fund, că se plictisise să le tot spele rahatul. La cine s-o referi zăpăcita asta, se întrebă colonelul, convins că era vorba de văduva cea mai bogată din regat. Doar ea folosea scutece în toată tabăra din cauza unei răni de glonţ care-i făcuse praf sistemul digestiv şi-o pironise definitiv într-un scaun cu rotile, dar nici măcar pentru asta nu era respectată. La cea mai mică neatenţie îi şterpeleau agrafele şi panglicile, lumea asta e plină de hoţi şi ticăloşi.
— Hoţii! Mi-au furat papucii! ţipă văduva.
— Mai taci, bunico, că te aud vecinii, răspunse infirmiera în timp ce-o împingea la soare.
Invalida a continuat să-şi ţipe acuzaţiile până a rămas fără aer şi-a fost nevoită să tacă dacă nu voia să moară, dar tot i-au mai rămas forţe ca să întindă un deget artritic către satirul care-şi deschidea prohabul pe furiş ca să le arate doamnelor un penis lamentabil. Nu-l lua nimeni în seamă, cu excepţia unei cucoane mărunţele îmbrăcate în doliu, care observa smochina aceea uscată cu oarece tandreţe. Era amorezată de stăpânul ei şi seara lăsa uşa întredeschisă, doar-doar l-o face să se hotărască.
— Putoare, mormăi văduva cea bogată, după care zâmbi, căci dintr-odată îşi amintise de vremurile de demult, pe când mai avea un bărbat care plătea cu monede de aur privilegiul de a fi primit între coapsele ei zdravene, lucru care se petrecea destul de des. Ajunsese să aibă un sac plin, atât de greu că un marinar n-ar fi reuşit să-l ridice în spate.
— Unde-mi sunt monedele de aur ?
— Ce spui acolo, bunico ? întrebă distrată infirmiera din spatele scaunului cu rotile.
— Tu mi le-ai furat! O să chem poliţia!
— Stai potolită, băbuţo, zise femeia fără să se tulbure.
Pe hemiplegie îl aşezaseră pe o bancă, cu un şal pe picioare, senin şi demn în ciuda obrazului diform, cu mâna inutilă în buzunar şi o pipă goală în cealaltă, cu eleganţa lui britanică dată de haina cu coatele întărite cu petice de piele. Aştepta poşta, de aceea cerea să stea în faţa porţii, ca să vadă când vine Irene şi să afle dintr-o privire dacă îi aducea o scrisoare. Lângă el stătea la soare un bătrân trist cu care nu vorbea, căci erau supăraţi, deşi uitaseră amândoi motivul certei. Din greşeală, uneori îşi adresau câte un cuvânt, dar fără a primi răspuns, mai mult din surzenie decât din ostilitate.
La balconul de la etaj, unde buganvilea nu făcuse încă nici frunze şi nici flori, apăru Beatriz Alcântara de Beltrân. Purta nişte pantaloni din piele de căprioară verzui ca mazărea şi o bluză franţuzească de aceeaşi culoare, care se armonizau cu fardul de pe pleoape şi cu inelul de malachit, proaspătă şi liniştită datorită exerciţiilor orientale de relaxare după tensiunea şi visele de peste noapte, ţinând în mână un pahar de suc de fructe pentru digestie şi limpezirea tenului. Respiră adânc, remarcând aerul căldicel şi socotind zilele până la plecarea în concediu. Iarna fusese foarte aspră şi bronzul i se dusese. Aruncă o privire severă spre grădina înfrumuseţată de începutul primăverii, fără să vadă însă lumina pe pietrele zidului şi neluând în seamă mireasma de pământ umed. Iedera perenă supravieţuise ultimului îngheţ, ţiglele mai străluceau de roua nopţii, pavilionul pentru oaspeţi, cu stâlpi şi casetoane din lemn, părea decolorat şi trist. Casa trebuia zugrăvită, hotărî. Ii număra din ochi pe bătrâni şi cerceta cele mai mici detalii, ca să fie sigură că ordinele îi fuseseră respectate întocmai. Nu lipsea nimeni, cu excepţia nefericitului depresiv care rămânea în pat, mai mult mort de tristeţe decât viu. Cercetă de asemenea îngrijitoarele, observând şorţurile curate şi călcate, părul bine strâns şi papucii de cauciuc. Zâmbi mulţumită: totul funcţiona bine, sezonul ploilor cu tot alaiul său de epidemii trecuse fără să-i răpească nici un client. Cu un pic de noroc, avea venitul asigurat pe câteva
luni, căci chiar şi bolnavul acela ţintuit la pat putea trece cu bine vara.
Din observatorul ei, Beatriz o zări pe fiică-sa Irene care tocmai intra în grădina azilului „Vrerea Domnului". Constată cu neplăcere că nu folosise poarta de acces lăturalnică, prin care se intra într-un patio privat, de unde ajungeai la scara ce ducea la etaj, unde locuiau. Construise special această intrare separată pentru a nu trece prin azilul de bătrâni atunci când pleca sau se întorcea acasă, pentru că decrepitudinea o deprima şi prefera s-o controleze de la distanţă. Fiică-sa, în schimb, nu scăpa nici o ocazie să-i viziteze pe bătrânii, de parcă s-ar fi simţit bine în compania lor. Părea că descoperise un limbaj special, în stare să învingă surzenia şi lipsa de memorie. Acum se plimba printre ei, împărţind dulciuri moi, din respect pentru protezele lor dentare. O văzu apropiindu-se de hemiplegie, arătându-i o scrisoare, ajutându-l s-o deschidă, căci singur n-o putea face, cu unica mână validă, şi aşezându-se alături de el, apoi şoptindu-i ceva la ureche. Pe urmă fata făcu câţiva paşi alături de celălalt domn în vârstă; deşi mama nu le putea auzi cuvintele din balcon, presupuse că vorbeau de fiul, nora şi nepoţelul său, singurul subiect care-l interesa. Pentru fiecare, Irene avea un surâs, o mângâiere şi câteva minute din timpul ei, în vreme ce sus, în balcon, Beatriz se gândea că niciodată n-avea s-o înţeleagă pe tânăra asta bizară cu care avea atât de puţine în comun. Deodată, moşul pervers se apropie de Irene şi-i puse ambele mâini pe sâni, pipăindu-i mai curând curios decât lasciv. Fata încremeni preţ de câteva clipe interminabile pentru maică-sa, până când o îngrijitoare văzu scena şi sosi în fuga mare să-l oprească. Dar Irene o împiedică cu un gest:
— Lasă-l în pace. Nu face rău nimănui, zâmbi ea.
Beatriz îşi abandonă postul de observaţie muşcându-şi buzele. Se duse în bucătărie, unde slujnica Rosa toca legumele pentru masa de prânz, pe jumătate absorbită de piesa de la radio. Era brunetă, cu un chip rotund, pieptoasă şi burtoasă, cu nişte coapse enorme. Era atât de grasă, că nu-şi
putea încrucişa picioarele şi nu era în stare să se scarpine pe spate. Cum te ştergi la fund, Rosa ? o întreba Irene când era mititică, minunându-se de matahala plină de bunătate care punea în fiecare an un kilogram în plus pe ea. Ce idei poţi să ai, fetiţă! Ştii doar cum se zice: grasă şi frumoasă, îi răspundea imperturbabil femeia, vorbind ca de obicei în proverbe.
— îmi fac griji pentru Irene, spuse patroana, aşezându-se pe un taburet şi sorbind din sucul de fructe.
Rosa nu spuse nimic, dar închise aparatul de radio, în semn că o invita să i se confeseze; Beatriz suspină: trebuie să stau de vorbă cu fiică-mea, nu ştiu în ce naiba s-a băgat, habar n-am cine sunt filfizonii ăia cu care umblă. De ce nu s-o duce la Club să joace tenis şi să cunoască tineri de teapa ei ? Zice că are de lucru şi face ce-i tună, jurnalismul mi s-a părut mereu o afacere suspectă, ceva potrivit pentru nişte nimeni în lume; dacă logodnicul ei ar şti ce face Irene n-ar accepta, căci viitoarea soţie a unui ofiţer din armată nu-şi poate permite asemenea lux, de câte ori nu i-am zis ? Şi să nu-mi spună nimeni că nu mai e la modă să-ţi păzeşti reputaţia, se schimbă vremurile, dar nici chiar aşa. Pe de altă parte, Rosa dragă, acum militarii fac parte din societatea cea mai bună, nu mai e ca înainte. M-am săturat de extravaganţele lui Irene, am atâtea pe cap, n-am o viaţă uşoară, doar tu ştii asta mai bine ca oricine. De când Eusebio s-a pierdut în ceaţă lăsându-mă cu conturile bancare blocate şi nişte cheltuieli demne de o ambasadă, trebuie să fac adevărate minuni ca să mă ţin pe linia de plutire; totul e greu, bătrânii ăştia sunt o povară, până la urmă cred că cheltuielile depăşesc beneficiile, e o luptă întreagă să-i faci să plătească, mai ales pe văduva asta afurisită care întârzie mereu cu plata. Afacerea nu s-a dovedit defel strălucită. Şi nici n-am inimă să umblu după fiică-mea s-o bat la cap să-şi dea cu cremă pe faţă şi să se îmbrace ca lumea ca să nu se sperie logodnicul de ea. E la vârsta la care se poate îngriji şi singură, nu crezi ? Uită-te la mine, dacă n-aş fi fost tenace, cum aş arăta oare ? Aş arăta
ca atâtea prietene de-ale mele, cu faţa brăzdată de riduri şi laba-gâştii la ochi, plină de colăcei şi osânză pe peste tot. Dar uite că-mi păstrez talia de la douăzeci de ani şi pielea netedă. Nu, nu se poate spune că duc o viaţă trândavă, dimpotrivă, toate emoţiile astea mă omoară.
— Mata umbli cu capul în soare şi cu curul în glod, coniţă.
— Ce-ar fi să vorbeşti cu fiică-mea, Rosa ? Cred că pe tine te-ar asculta mai repede decât pe mine.
Rosa lăsă cuţitul pe masă şi o privi pe stăpână fără simpatie. Din principiu, nu era niciodată de acord cu ea, mai ales când era vorba de Irene. Nu accepta critici la adresa fetei, dar trebuia să admită că aici mama avea dreptate. I-ar fi plăcut şi ei s-o vadă gătită cu voal de mireasă şi lămâiţă pe cap, ieşind la braţul căpitanului Gustavo Morante pe uşa bisericii, între două rânduri de săbii ridicate, însă cunoaşterea ei despre lume dobândită graţie pieselor de la radio şi telenovelelor îi spunea că viaţa e plină de suferinţă şi că trebuie să suporţi multe până să ajungi la un final fericit.
— Mai bine las-o în pace, coniţă. Fiecare pasăre pe limba ei piere. In plus, Irene n-are să trăiască mult, se vede după ochii ei care umblă parcă pe altă lume.
— Pentru Dumnezeu, femeie! Ce prostii poţi să spui! Irene dădu buzna în bucătărie într-un vârtej de fuste largi
de bumbac şi plete în vânt. Le sărută pe cele două femei pe obraz şi deschise frigiderul, amuşinând înăuntru. Maică-sa era gata să slobozească un discurs improvizat, dar o clipă de luciditate o făcu să înţeleagă că orice vorbă ar fi fost în zadar: tânăra cu urme de degete pe sânul stâng era la fel de departe de ea ca un astronom.
— A venit primăvara, Rosa, în curând apare floarea de nu-mă-uita, rosti Irene făcându-i cu ochiul, iar femeia pricepu că se referea la povestea cu nou-născutul venit prin luminator.
— Ce mai e nou ? întrebă Beatriz.
— Am de făcut un reportaj, mami. Mă duc să fac un interviu cu un fel de sfântă. Cică face minuni.
— Ce fel de minuni ?
— Scoate negii, vindecă insomnia şi sughiţul, te scapă de disperare şi aduce ploaia, râse fata.
Beatriz suspină fără a da semne că ar aprecia umorul fiică-sii. Rosa se întoarse la morcovii ei şi compătimi din nou cu cei ce sufereau în piesa de la radio, bombănind că sfinţii morţi nu mai fac minuni cât timp există sfinţi vii. Irene plecă să se schimbe şi să-şi ia reportofonul, apoi să-l aştepte pe Francisco Leal, cel care o însoţea mereu şi făcea fotografiile.
Digna Ranquileo cerceta câmpul, detectând semnele care vesteau schimbarea de anotimp.
— Acuşi intră animalele în călduri şi pleacă Hipólito cu circul, şopti ea între două rugăciuni.
Avea mania să vorbească cu Dumnezeu. In ziua aceea, în timp ce pregătea micul dejun, îi dădea zor cu rugăciunile şi confesiunile. Copiii ei îi spuseseră nu o dată că obiceiul acesta evanghelic o transforma în bătaia de joc a tuturor. Nu putea s-o facă în tăcere şi fără să-şi mişte buzele ? Dar ea nu-i lua în seamă. Pe Domnul îl simţea ca pe o prezenţă fizică, mai apropiată şi mai utilă decât bărbatul ei, pe care nu-l vedea decât iarna. încerca să-I ceară puţine, căci constatase că prea multe rugăminţi sfârşesc prin a enerva făpturile cereşti. Se mulţumea să ceară sfat pentru multele sale îndoieli şi iertare pentru păcatele proprii şi ale altora, mulţumind în trecere pentru orice întâmplare bună, oricât de mică: s-a oprit ploaia, lui Jacinto i-a trecut febra, s-au copt roşiile în grădină. Totuşi, de câteva săptămâni încoace îl deranja adesea pe Mântuitor rugându-se pentru Evangelina.
— Vindec-o, se ruga dimineaţa în timp ce aţâţa focul în bucătărie şi aşeza cele patru cărămizi pe care stătea frigarea. Vindec-o, Doamne, ca să n-o ducă la balamuc.
Niciodată, nici măcar în timpul procesiunii care implora o minune, nu se gândise că crizele fiică-sii erau semne de sfinţenie. Cu atât mai puţin credea că era vorba de nişte diavoli, cum o asigurau cumetrele care tocmai văzuseră în sat un film cu exorcişti în care spuma de la gură şi ochii întorşi
pe dos erau semnele Satanei. Bunul ei simţ, contactul cu natura şi experienţa îndelungată de mamă a mai multor copii îi sugerau că era vorba de o boală fizică şi mintală, fără nimic malefic sau divin. O punea pe seama vaccinurilor din copilărie sau a venirii menstruaţiei. Se opusese mereu Serviciului Sanitar, care mergea din casă în casă şi înşfăca plozii pitiţi printre tufişurile din grădină sau ascunşi sub pat. Deşi aceştia dădeau din picioare, iar ea se jura că făcuseră vaccinul înainte, tot îi prindeau şi îi injectau fără milă. Era convinsă că lichidele acelea se acumulau în sânge şi produceau schimbări în organism. Pe de altă parte, menstruaţia era un eveniment natural în viaţa oricărei femei, dar la unele producea înfierbântarea umorilor şi le vâra în cap idei perverse. Oricare din cele două putea fi cauza răului, însă de ceva era sigură: fata ei avea să tot slăbească, aşa se întâmplă cu bolile mari, şi dacă nu se va face bine destul de repede avea să-şi piardă minţile sau să moară. Alţi copii îi muriseră de mici, răpuşi de epidemii sau în accidente grave. Aşa era în toate familiile. Dacă copilul era mic, nu-l plângeau, căci se ridica direct la cer împreună cu îngerii, unde intervenea pentru cei rămaşi pe pământ. Dar a o pierde pe Evangelina ar fi fost dureros, căci ar fi trebuit să răspundă pentru ea în faţa mamei celei adevărate. Nu dorea să lase impresia că o neglijase, căci lumea ar fi bârfit-o pe la spate.
