PDF Suma zilelor de Isabel Allende

Muza capricioasă a dimineţii

Nu dramele mi-au lipsit din viaţă, am material din belşug ca să scriu, totuşi ziua de 7 ianuarie mă găseşte neliniştită. Azi-noapte n-am putut să dorm, vântul urla printre stejari şi zgâlţâia ferestrele casei, încununare a diluviului din ultimele săptămâni. Mai multe cartiere din comitat s-au inundat cu totul, pompierii nu mai pridideau cu acest dezastru de proporţii, oamenii ieşeau în stradă, în apa până la brâu, încercând să salveze ce puteau din calea toren­tului. Pe bulevardele principale plutea mobilă, câteva animale de companie zăpăcite aşteptau să fie salvate de pe capota maşinilor scufundate, în timp ce reporterii imortalizau din elicopter scenele acestei ierni din California, care semăna mai curând cu un uragan din Louisiana. Au fost cartiere în care nu s-a putut circula cu zilele, iar când ploaia a stat şi s-a văzut magnitudinea pagubelor, au fost aduşi imigranţi latino care s-au apucat să scoată apa şi gunoiul cu mâinile goale. Casa noastră, cocoţată pe o colină, primeşte din plin vântul ce îndoaie palmierii şi uneori smulge din rădăcini copacii mai orgolioşi, care nu-şi pleacă fruntea, în schimb e la adă­post de inundaţii. Câteodată, în toiul furtunii, valurile capricioase acoperă unicul drum de acces: atunci, claustraţi, privim de sus spectacolul neobişnuit al golfului furios.

Îmi place sihăstria asta forţată din timpul iernii. Locuiesc în comitatul Marin, în nordul oraşului San Francisco, la douăzeci de minute de podul Golden Gate, între coline aurii pe timp de vară şi verde-smarald iarna, pe malul de vest al uriaşului golf. În zilele senine zărim în depărtare alte două poduri, linia difuză a porturilor Oakland şi San Francisco, vapoarele grele de marfă, sute de ambarcaţiuni cu vele şi pescăruşii asemenea unor batiste albe. În mai îşi fac apariţia primii surferi curajoşi, care alunecă rapid pe apă, speriindu-i pe bunicii asiatici care pescuiesc pe stânci. De pe Oceanul Pacific nu se vede intrarea îngustă în golf, învăluit dimineaţa în ceaţă; marinarii de pe vremuri treceau mai departe, nebănuind splendoarea ascunsă un pic mai spre uscat. Acum intrarea e încununată de elegantul Golden Gate, cu splendidele sale turnuri roşii. Apă, cer, coline şi păduri; acesta e peisajul meu.

Dar nu vijelia de sfârşit de lume şi nici răpăiala grindinei pe acoperiş m-au trezit azi-noapte, ci neliniştea că, inevitabil, vine ziua de 8 ianuarie. De douăzeci şi cinci de ani încoace este data la care încep să scriu o nouă carte, mai curând din superstiţie decât din spirit de disciplină: mă tem că, dacă o încep în altă zi, cartea va fi un eşec, sau că, dacă las să treacă 8 ianuarie fără să scriu, n-am s-o mai pot face tot anul. Ianuarie vine după nişte luni în care nu am scris, în care am trăit deschisă către ceilalţi, în agitaţia lumii, călătorind, promovându-mi cărţile, ţinând conferinţe, înconjurată de oameni, vorbind prea mult. Gălăgie. Mi se face frică să nu fi surzit, să nu mai fiu în stare să ascult liniştea. Căci fără linişte am încurcat-o. M-am ridicat de mai multe ori, am trecut dintr-o camera în alta sub diferite pretexte, încotoşmănată în vechea haină de caşmir a lui Willie, atât de purtată, că mi-a devenit ca o a doua piele, am băut mai multe căni de ciocolată fierbinte şi mi-am muncit mintea cu ce-aveam să scriu peste câteva ore, până mă lua frigul şi mă întorceam în patul în care Willie, binecuvântat să fie, sforăia de mama focului. Lipită de spinarea sa goală, îmi strecuram picioa­rele îngheţate printre cele lungi şi tari ale sale, aspirându-i mirosul surprinzător de bărbat tânăr, care nu s-a schimbat cu trecerea anilor. Nu se trezeşte niciodată când mă lipesc de el, doar atunci când mă dezlipesc; s-a obişnuit cu corpul meu, cu insomniile mele şi cu coşmarurile mele. Oricât de mult m-aş plimba noaptea, nu se trezeşte nici Olivia, care doarme pe o băncuţă la picioarele patului. Nimic nu-i strică somnul acestei căţele tâmpite, nici şoarecii care ies uneori din găurile lor, nici mirosul sconcşilor în călduri, nici spiritele care şoptesc în întuneric. Dacă un dement înarmat cu un topor ne-ar ataca, ea ar afla ultima. Când ne-a sosit în casă era o javră amărâtă, adunată de societatea de protecţie a animalelor de la o groapă de gunoi, avea o labă şi mai multe coaste rupte. O lună întreagă mi-a stat ascunsă printre pantofii din dulap, tremurând toată, dar încet-încet şi-a revenit şi într-o zi a ieşit de acolo cu urechile pleoştite şi coada între picioare. Apoi am constatat că nu era bună de câine de pază: are somnul greu.

Furtuna s-a potolit în cele din urmă, de cum s-a crăpat de ziuă am făcut duş şi m-am îmbrăcat, în vreme ce Willie, vârât într-un halat de şeic matinal, se ducea la bucătărie. Mirosul de cafea proas­păt măcinată m-a învăluit precum o mângâiere: aromaterapie. Aceste rutine zilnice ne leagă mai mult decât focul pasiunii; când suntem departe unul de celălalt, ceea ce ne lipseşte cel mai mult este acest dans discret. Avem nevoie să-l simţim pe celălalt în spaţiul intan­gibil care e doar al nostru. O dimineaţă rece, cafea şi pâine prăjită, timp pentru scris, o căţea care dă din coadă şi iubitul meu; ce să ceri mai mult de la viaţă? După care Willie m-a îmbrăţişat de rămas-bun, că eu porneam într-o lungă călătorie. „Baftă”, mi-a şoptit ca în fiecare an în ziua aceasta, iar eu mi-am luat paltonul şi umbrela, am coborât şase trepte, am trecut pe lângă piscină, am traversat şaptesprezece metri de grădină şi am ajuns la căsuţa unde scriu, magherniţa mea. Şi iată-mă aici.

Abia am apucat să aprind o lumânare, care stă mereu aprinsă în timp ce scriu, când m-a sunat Carmen Balcells, agenta mea, de la Santa Fe de Segarra, sătucul cu capre zălude de lângă Barcelona, unde s-a născut. Şi unde cică vrea să-şi petreacă în linişte anii ei copţi, dar, cum energia o dă afară din casă, cumpără satul casă după casă.

— Citeşte-mi prima frază, mi-a cerut ca o mamă bună.

I-am mai explicat încă o dată diferenţa de nouă ore între California şi Spania. Nici gând încă de prima frază.

— Scrie nişte amintiri, Isabel.

— Păi, le-am mai scris, ai uitat?

— Asta a fost acum treisprezece ani.

— Familiei mele nu-i place să se vadă expusă, Carmen.

— Nu te gândi la asta. Tu trimite-mi o scrisoare de două-trei sute de pagini şi de rest mă ocup eu. Dacă e să aleagă între a spune o poveste şi a-şi ofensa rudele, orice scriitor profesionist alege prima variantă.

— Eşti sigură?

— Absolut.

PARTEA ÎNTÂI

Apele cele mai negre

În a doua săptămână a lui decembrie 1992, imediat ce s-a oprit ploaia, ne-am dus, toată familia, să-ţi risipim cenuşa, Paula, conform instrucţiunilor pe care le-ai lăsat într-o scrisoare scrisă cu mult timp înainte de a te îmbolnăvi. De cum i-am anunţat, soţul tău, Ernesto, a venit de la New Jersey, iar taică-tău, din Chile. Au apucat să-şi ia rămas-bun de la tine, care dormeai sub un cearşaf alb, înainte de a fi incinerată. Pe urmă ne-am adunat în biserică să ascultăm slujba şi să plângem împreună. Tatăl tău trebuia să se întoarcă în Chile, însă a aşteptat să stea ploaia, iar două zile mai târziu, când soarele şi-a făcut timid apariţia, am plecat, toată familia, în trei maşini, la pădure. Taică-tău mergea înainte, arătându-ne drumul. Nu cunoaşte regiunea, dar o cutreierase în zilele din urmă ca să caute locul potrivit, cel pe care l-ai fi preferat tu. Sunt multe locuri fru­moase, aici natura e darnică, dar printr-una din coincidenţele acelea de-acum obişnuite în ce te priveşte, fiica mea, ne-a dus drept la pădu­rea în care mă plimbam eu ca să-mi mai potolesc furia şi durerea provocate de boala ta, la locul unde m-a dus Willie la picnic imediat după ce ne-am cunoscut, la locul în care tu şi Ernesto vă plimbaţi de mână atunci când veneaţi la noi, în California. Taică-tău a intrat în parc, a străbătut o jumătate de drum, a oprit maşina şi ne-a făcut semn să venim. Ne-a dus exact la locul pe care l-aş fi ales şi eu, căci mă dusesem de multe ori acolo să mă rog pentru tine: un pârâu înconjurat de arbori înalţi de sequoia, ale căror coroane formau cupola unei catedrale verzi. O ceaţă fină estompa contururile lumii; lumina se strecura cu greu printre copaci, dar frunzele ude străluceau. Din pământ se ridica o aromă intensă de humus şi mărar. Ne-am oprit pe malul unui mic lac străjuit de stânci şi trunchiuri căzute. Serios, slab, dar fără lacrimi, căci le vărsase pe toate, Ernesto purta urna de ceramică în care era cenuşa ta. Oprisem puţină într-o cutiuţă de porţelan, ca s-o păstrez mereu pe altarul meu. Fratele tău, Nico, era cu Alejandro în braţe, iar Celia, cumnata ta, o avea la piept pe Andreea, care era doar un bebeluş. Eu aveam un buchet de tran­dafiri, pe care i-am aruncat, unul câte unul, în apă. Apoi, pe rând, toţi, chiar şi Alejandro cel de trei anişori, am scos câte un pumn de cenuşă din urnă şi am lăsat-o să cadă peste apă. Cenuşa a plutit o clipă printre trandafiri, dar cea mai mare parte s-a lăsat imediat la fiind ca un nisip alb.

— Ce-i asta? a întrebat Alejandro.

— Mătuşa ta Paula, i-a răspuns maică-mea, suspinând.

— Nu seamănă, a spus el nedumerit.

Am să-ţi povestesc tot ce ni s-a întâmplat începând cu anul 1993, când ne-ai părăsit, şi mă voi limita la familie, pentru că asta te inte­resează. N-am să vorbesc despre copiii lui Willie: Lindsay, pe care aproape că nu-l cunosc, l-am văzut de vreo zece ori şi n-am trecut de o politeţe indispensabilă, şi Scott, pentru că nu vrea să apară în aceste pagini. Ţie ţi-era tare drag mucosul ăsta singuratic şi costeliv, cu ochelari groşi şi plete neţesălate. Acum a ajuns ditamai bărbatul de douăzeci şi opt de ani, seamănă cu Willie şi îl cheamă Harleigh; „Scott” şi-a zis el însuşi la cinci ani, pentru că-i plăcea numele, pe care l-a folosit îndelung; abia în adolescenţă şi l-a recu­perat pe cel real.

Prima care-mi vine în minte şi în inimă e Jennifer, singura fiică a lui Willie, care la începutul acestui an a fugit pentru a treia oară din spital, unde ajunsese ca să se vindece de încă o infecţie osoasă, peste multele pe care le-a tras în scurta ei viaţă. Poliţia nici măcar nu s-a ostenit s-o caute, sunt prea multe cazuri de acest fel, iar de data asta relaţiile lui Willie cu justiţia n-au folosit la nimic. Medicul, un filipinez înalt şi discret, care a salvat-o prin pură perseverenţă când a ajuns la spital topită de febră şi o cunoştea pentru că îi fusese dat s-o îngrijească şi mai devreme, i-a explicat lui Willie că fata trebuia găsită cât mai repede, căci altfel murea. Cu doze masive de antibiotice timp de mai multe săptămâni se mai putea salva, i-a spus, dar trebuia evitată o recădere, care ar fi fost fatală. Ne aflam într-o sală cu pereţi galbeni, scaune din plastic şi afişe cu mamografii şi analize de SIDA, plină de pacienţi care făceau coadă la Urgenţe. Medicul şi-a scos ochelarii rotunzi cu rame metalice, i-a şters cu un şerveţel de hârtie şi a răspuns prudent întrebărilor noastre. Nu-i eram simpatici nici Willie, nici eu; credea că sunt mama lui Jennifer. În ochii lui, noi eram de vină, o neglijasem, iar acum, când era prea târziu, veneam la el spăşiţi. Nu ne-a dat amănunte, erau informa­ţii confidenţiale, însă Willie a aflat că, în afară de oasele ajunse fragile precum aşchiile şi multiplele infecţii, fiică-sa avea probleme grave cu inima. De nouă ani de zile Jennifer se încăpăţâna să se joace cu moartea.

O văzuserăm în săptămânile din urmă la spital, legată de pat ca să nu-şi smulgă perfuziile în delirul febrei. Era dependentă de toate drogurile cunoscute, de la tutun la heroină, nu ştiu cum de-i rezista corpul la atâtea excese. Pentru că n-au găsit nici o venă sănă­toasă ca să-i injecteze medicamentele, i-au pus o perfuzie într-o arteră pectorală. După o săptămână au scos-o de la terapie intensivă şi au mutat-o într-un salon de trei paturi, n-au mai legat-o şi n-au mai supravegheat-o ca până atunci. O vizitam zilnic, îi aduceam tot ce-mi cerea, parfumuri, cămăşi de noapte, muzică, dar totul dispărea. Bănuiesc că era vorba de amicii ei, care veneau la ore târzii să-i aducă droguri, iar ea îi plătea cu ce-i aduceam, că bani nu avea. I se admi­nistra metadonă, ca să suporte abstinenţă, dar ea-şi injecta în perfuzie tot ce-i aduceau furnizorii. Mi s-a întâmplat să o spăl de câteva ori. Gleznele şi picioarele îi erau umflate, era plină de vânătăi, de gâlme, urme de ace infectate, cicatrici, pe spate avea o cusătură ca de pirat. „O lovitură de cuţit”, a sunat explicaţia ei laconică.

Fiica lui Willie fusese o copilă blondă cu ochi mari şi albaştri, ca ai lui taică-său, dar au rămas puţine fotografii de atunci şi nimeni nu-şi mai aminteşte că a fost eleva cea mai bună din clasă, cuminte şi curată. Părea eterică. O cunoscusem în 1988, la puţin timp după instalarea mea în California ca să trăiesc cu Willie, când încă era frumoasă, cu toate că avea de-acum privirea aceea care se eschiva şi ceaţa aceea înşelătoare care o învăluia ca un halou întunecat.

Exaltată de proaspătul meu amor pentru Willie, n-am fost alarmată că într-o duminică de iarnă m-a dus la o închisoare situată în partea răsăriteană a golfului San Francisco. Am aşteptat destul de mult într-o curte neprimitoare, stând la coadă împreună cu alţi vizi­tatori, majoritatea negri şi hispanici, până s-a deschis grilajul şi ne-au dat voie să pătrundem într-o clădire lugubră. Acolo au despărţit bărbaţii de femei şi copii. Nu ştiu care a fost experienţa lui Willie, dar vă spun ce am păţit eu: o matroană în uniformă mi-a confiscat geanta, m-a împins după o perdea şi şi-a vârât mâinile pe unde nu îndrăznise încă nimeni să o facă, şi asta cu o bruscheţe mai mult decât necesară - poate că accentul meu mă făcuse suspectă. Din fericire, o ţărancă din Salvador, care venise şi ea în vizită, mă preve­nise la coadă să nu fac scandal ca să nu agravez lucrurile. În cele din urmă m-am reîntâlnit cu Willie într-un spaţiu rezervat contac­tului cu deţinutele, lung şi îngust, despărţit de o plasă de sârmă ca pentru coteţul găinilor, dincolo de care stătea Jennifer. Era la închi­soare de vreo două luni, era curată şi bine hrănită, în comparaţie cu celelalte deţinute părea o elevă într-o zi de duminică. Şi-a primit tatăl cu o tristeţe de neîndurat. În anii următori aveam să constat că plângea de fiecare dată în prezenţa lui Willie, nu ştiu dacă de ruşine sau de ciudă. Willie m-a prezentat scurt: „o prietenă”, deşi trăiam împreună de o bună bucată de vreme, apoi a rămas în faţa plasei de sârmă cu braţele încrucişate şi ochii în pământ. Îi observam de la câţiva paşi, auzeam prin murmurul general frânturi din ce-şi spuneau.