DADAS
În sala mare a casei‑palat opaiţul ardea de prisos. Se făcuse ziuă şi lumina lui jucăuşă nu mai sălta umbre pe pereţi.
Decebal rămăsese decuseară aici, copleşit de gînduri. Aţipise spre miezul nopţii, dar îl trezise vrednicia unui cocoş. Trecuseră apoi ceasurile unul după altul, fără ca regele să‑şi mai poată birui gîndurile.
Marele Preot văzuse arzînd toată noaptea opaiţul pe masa lungă din casa‑palat şi bănuia că Decebal s‑a lăsat din nou furat de griji.
― Iar te găsesc aici, Decebal?
Regele tresări.
― E… s‑a luminat!
― S‑a luminat, Decebal. Aseară tot aici te‑am lăsat.
― M‑au prins gîndurile. Şi acum, vara, nopţile sînt atît de scurte.
― Te‑am rugat să te odihneşti. Ai nevoie de puterile toate. Să‑ţi aduc o băutură bună, să‑ţi recapeţi vigoarea, după o noapte ca asta.
― Dă‑mi o băutură bună pentru gînduri negre, Vezina. E singura pe care aş sorbi‑o cu plăcere. Ceva care să mă facă să uit că romanul e gata să‑şi asmută legiunile spre Dacia. Tu dormi? Nu văd eu opaiţul pîlpîind pînă în zori?
― Fierb leacuri, Decebal.
― Iar eu fierb gînduri, Vezina! Nu pot dormi. Îl aştept pe Dadas. După socotelile mele, ar trebui să sosească acum, dimineaţa, dacă se grăbeşte. Am spus şi scribului să vină în zori. Vreau să‑mi ticluiască, o scrisoare către căpetenia roxolanilor. Îmi pun speranţe în prietenia care ne leagă.
Deşi zorii abia dăduseră culoare lucrurilor, scribul apăru cu toate cele necesare. Ştia şi el că Decebal nu închisese ochii şi că îl aştepta, ca de atîtea alte ori.
Vezina îi lăsă împreună şi se retrase în încăperile lui, să pregătească băutura făgăduită.
În scrisoarea pe care o dicta, Decebal îi înştiinţa pe roxolani că se anunţau timpuri grele, că Traian nu avea de gînd să mai păstreze înţelegerea făcută cu Domitianus. Noul împărat era ambiţios şi pornit pe fapte mari. De aceea el, Decebal, nu‑şi odihnea poporul o clipă, se grăbea să ridice ziduri noi sau să ie întărească pe cele vechi. Ar fi vrut să ştie ce vor face, dacă romanii vor trece apa marelui fluviu Donaris şi îi vor cotropi ţara? Vor veni alături de daci, cu cavaleria lor? La nevoie, el, Decebal, le va trimite arme. Putea să le trimită săbii, şi lănci, şi vîrfuri de săgeţi, pe care le fac acum meşterii din Buridava, şi Petrodava, şi Sarmizegetusa. În rest le dorea sănătate şi viaţă lungă.
Scribul înşiră toate aceste vorbe pe papirusul întins cît masa, peste care stătea aplecat, desenînd frumos literă cu literă. Nu mai era el prea tînăr, barba i se rărise, dar mîna îi rămăsese sigură.
În cancelarie năvăli oşteanul de pază cu ochii sclipind de bucurie.
― Stăpîne, nepotul tău, Dadas s‑a întors de la Roma şi e nerăbdător să te vadă.
― Să vină la mine!
Glasul lui gros căpătase deodată căldură şi vioiciune. Iată că sosise mai devreme. Îl bucura graba cu care se întorcea acasă.
Decebal îşi pierduse copiii şi dragostea lui toată o dăduse acestui nepot de soră, pe care îl crescuse sub ochii lui, sperînd să facă din el un urmaş demn de tronul pe care i‑l lăsa. Nu mai avea alţi nepoţi, pentru că Diegis, fratele de curînd plecat lîngă Zamolxis, nu avusese copii. Acum era încă în putere, ţinea bine în mîini grijile ţării, dar în curînd părul îi va albi şi un alt bărbat va trebui să‑i urmeze. Dadas i se părea a fi un copil ager la minte, iar dacă îl trimisese la Roma nu o făcuse numai ca să înveţe arta romanilor de a înălţa cetăţi şi aşterne viaducte, cît mai ales ca să priceapă mai bine lumea.
Roma era locul spre care trăgeau toate triburile nomade, dorind să prade, şi să dărîme, şi să jefuiască, pentru că aveau ce. Îl trimisese acolo să cunoască edificiile, şi legile, şi şcolile, şi statuile, şi circurile, şi oamenii luminaţi, pentru ca alături de ei să înveţe a preţui înţelepciunea. Voia ca Dacia să aibă în fruntea ei un rege destoinic şi înţelept, pe care să‑l respecte şi prietenii şi duşmanii.
Nepotul apăru în uşă şi se opri plin de respect.
― Am venit, unchiule!
Îl îmbrăţişă şi‑l ţinu lipit de piept o clipă, de parcă ar fi vrut să se convingă că este, într‑adevăr, acolo, apoi îl îndepărtă să‑l privească mai bine. Îl simţise crescut subţire, vînjos, şi se bucura că el nu‑i mai ajungea decît ceva mai sus de umăr. Regele era un bărbat nici prea înalt, nici prea scund, dar cu oase mari, de om obişnuit cu mînuitul armelor grele.
Îl cercetă îndelung cu ochi încruntat apoi izbucni într‑un puternic hohot de rîs.
― Arăţi ca un adevărat roman! Da, da… un roman şi jumătate! Cred că s‑a şi zvonit în cetate că am primit solie de la Traian. Şi iarăşi izbucni în rîs.
Îşi trecu braţul pe după umărul tînărului. Îi plăcea să‑l simtă aproape, să‑i pipăie muşchii tari şi să se bucure cum numai cei în vîrstă ştiu să se bucure de tinereţe.
― Da’ sufletul? Sufletul ţi‑a rămas dac? îi iscodi zîmbind. Să alerge o solie la Sargedava! porunci el apoi. Mama ta e acolo, te aşteaptă cu nerăbdare. S‑o cheme aici, pe Tinna, sora mea, mai spuse celui care se pregătea să‑i îndeplinească porunca.
Dadas se gîndise mult la această revedere şi altfel şi‑o închipuise. Dacă Decebal l‑ar fi privit grav şi l‑ar fi întrebat: „Ei, ai învăţat ceva la Roma?” ar fi fost mai aproape de ceea ce se aşteptase. Iată însă că unchiul îl prinsese de umeri şi‑i spusese că arată ca un adevărat nobil roman, fără să surprindă la el o umbră dojenitoare.
― Dadas, băiatule, nu mă mai satur privindu‑te! Tinna va lăcrima, ca toate femeile. Şi va fi mîndră, iar tatăl tău se va speria. Îl ştii cît e de cicălitor. Cînd o să‑ţi vadă îmbrăcămintea, o să sară în sus! Ha, ha, parcă‑l văd. Mai bine să te schimbi pînă nu vine el.
Rîse scurt, ca un om nu prea învăţat cu astfel de izbucniri, gîndindu‑se la cumnatul său, om aspru şi drept, căruia nu‑i plăcea să‑i iasă nimeni din cuvînt.
― Ai învăţat să scrii şi să citeşti slovele romanilor?
― Da, unchiule.
― Bravo! Am avut întotdeauna pe lîngă mine învăţaţi care ştiau limba Romei, dar în cine pot să am atîta încredere ca în tine? Gîndurile mele cele mai ascunse ţi le pot împărtăşi, fără teama că ajung la urechile duşmanului. Dacă vreau să scriu o depeşă tainică, e ca şi cînd aş şti‑o numai eu, dacă o aşterni tu pe papirus. Am cumpărat de la un grec din Tomis o grămadă de suluri, gîndindu‑mă că îţi vor trebui. Dar, ia spune‑mi, ce ai văzut mai frumos pe unde ai umblat? E, într‑adevăr, aşa de strălucitoare Roma? Ai văzut palate atît de mîndre cum se laudă „mercatores” ăştia, care vin tocmai de pe‑acolo să vîndă tot felul de nimicuri femeilor noastre? Sau sînt vorbe în vînt!
― E mîndră, unchiule, şi frumoasă Roma. Şi puternică. Şi‑a întins stăpînirea cît hotarele lumii. E o grădină în care nu ştii ce să admiri mai întîi – palatele şi băile lor, circurile şi pieţele, vasele de aur din care mănîncă sau cupele din care sorb vinul. Toate sînt minunate.
― Aur, da… are Roma aur. Îl rîvneşte de peste tot. Pe unde au trecut legiunile ei au jefuit totul şi acum sorb vinurile de Falern din ele. Dar ia spune‑mi, vinul lor de Falern e tot atît de bun ca al nostru?
― Am băut puţin, unchiule. Altele dacă m‑ai întreba, poate că aş ştii ce să‑ţi spun.
― Trebuia să fi băut din vinul lor de Falern! Dar ştii, Falern de‑acolo, nu din ăsta din care aduc negustorii pe‑aici. Cer o groază de bani pe el şi tot miroase a smoală. Dar şosele ca ale lor poţi să faci?
― Dacă aş avea meşteri…
― Meşteri avem. A adus Zuro. Sînt şi de‑ai noştri mulţi pricepuţi, şi mai mulţi harnici şi dornici să înveţe. Îi trimit şi pe ei la Roma, să le fure meşteşugul.
― Traian n‑o să‑i mai primească.
Aceste din urmă vorbe umbriră bucuria cu care Decebal îşi întîmpinase nepotul. Dadas rostise numele celui care îi furase multe nopţi de somn. Întotdeauna socotise că în războiul trecut nu‑i învinsese pe romani, ci pe Domitianus, împăratul dedat plăcerilor mai mult decît rîvnei de a lupta. Lui Domitianus îi ghicise repede firea. Îl bănuise uşuratic şi ambiţios. Iscoadele îi vesteau că împăratul are mai mult chef de femei frumoase şi băieţi tineri, decît de praful drumurilor şi de vîltoarea luptei. De aceea îi zgîndărise firea trimiţîndu‑i vorbă să‑i dea cîte doi oboli de aur pentru fiecare roman, dacă vrea să încheie pacea. Mîndrul împărat a văzut negru înaintea ochilor, s‑a gîndit la ocara Senatului – cu care şi aşa nu se avea bine – şi i‑a poruncit în pripă lui Fuscus să lovească în trufia dacului. Aşa l‑a atras în strîmtoarea de la Tapae şi i‑a nimicit multă oaste. Cu Traian simţea Decebal că nu mai merg lucrurile la fel. Iscoadele veneau acum cu alte veşti. Noul împărat are tîmplele cărunte, ştie să‑şi stăpînească pornirile, iar visul lui cel mare se zice că este acela de a pune piciorul la Sarmizegetusa, să spele ruşinea păcii încheiate de Domitianus. Traian are 44 de ani, o fire neastîmpărată şi dîrză. Niciodată nu dă înapoi, cînd îşi pune ceva în cap. Pentru Decebal era limpede ca lumina zilei că acesta se pregătea temeinic pentru război. De‑a lungul lui Donaris întărise cetăţile şi castrele, adusese legiuni noi sau le întărise cu alte cohorte pe cele vechi. La Viminacium, la Ratiaria, la Oescus, la Novae, la Durostorum se înălţa piatră peste piatră, se întocmeau ziduri trainice.
Decebal mai ştia că, în curînd, romanul îi va cere să se supună cu adevărat, şi că el va trebui să ridice sabia, să‑şi apere libertatea. De ani de zile se pregătea, fără o clipă de răgaz, pentru că nu se putea altfel. Cei plini de putere îşi simt sabia tare şi sînt gata să o ridice în orice clipă, pentru a se face dreptatea după dorinţa lor. Acum Roma trece prin clipe grele. Domitianus i‑a cheltuit în lux şi desfrîu tezaurul, i‑a golit hambarele. Foamea a început să dea tîrcoale strălucitei cetăţi. Rîurile de aur care se scurgeau spre ea au secat. Numai o nouă întindere ar putea să‑i aducă aurul de care are nevoie, ca să‑şi ducă mai departe traiul desfrînat. Ochii ei se îndreaptă rîvnitori spre Sarmizegetusa, unde ştie că va găsi averi fără seamăn
