CASTELUL.
SOSIREA.
Era seară târzie când K. sosi. Satul zăcea înzăpezit. Muntele cu castelul nu se zărea, era învăluit în ceaţă şi beznă; nici cea mai mică licărire de lumină nu arăta unde se afla marele castel. K. se opri pe podul de lemn care ducea de pe şosea spre sat şi rămase o bucată de vreme cu ochii ridicaţi'spre spaţiul în aparenţă gol.
Apoi se duse să-şi caute un sălaş de noapte; la birt mai era lume; birtaşiâl n-avea, ce-i drept, camere de închiriat, dar, surprins şi'zăpăcit din cale-afară de sosirea oaspetelui întârziat, era dispus să-l găzduiască, aşternându-i o saltea de paie în sala de birt. K. se învoi. Câţiva ţărani mai zăboveau la un pahar de bere, dar K. nu voia să stea de vorbă cu nimeni; aduse singur salteaua de paie din pod, o întinse în apropierea sobei şi se culcă. Era cald, ţăranii şedeau tăcuţi, K. îi mai cercetă puţin cu ochi obosiţi, apoi adormi.
Dar, peste puţin, fu trezit. În faţa lui stătea un tânăr îmbrăcat orăşeneşte, cu figură de actor, cu ochii înguşti şi sprâncenele groase, iar lângă el, birtaşul. Şi ţăranii mai erau acolo, unii îşi întorseseră scaunele ca să vadă şi să audă mai bine. Tânărul îşi ceru foarte politicos scuzecă-l trezise pe K., se recomandă ca fiul administratorului castelului şi apoi zise:
— Acest sat e proprietatea castelului, cine locuieşte sau rămâne peste noapte aici locuieşte sau rămâne peste noapte oarecum la castel. Nimeni n-are voie s-o facă fără autorizaţia contelui. Dumneavoastră însă n-aveţi o asemenea autorizaţie, sau cel puţin n-aţi arătat-o.
K. se ridicase în capul oaselor, îşi netezise părul cu mâinile şi, uitându-se de jos în sus la cei doi, zise:
— În ce sat m-am rătăcit oare? E vreun castel pe aici?
— Bineînţeles, zise tânărul rostind vorbele încet şi răspicat, în timp ce unii dintre ţăranii prezenţi clătinau din cap a mirare. Castelul domnului conte Westwest.
— Şi trebuie să ai autorizaţie ca să rămâi peste noapte? Întrebă K., vrând parcă să se încredinţeze că n-a visat cumva cele ce i se comunicaseră adineauri.
— Trebuie să ai autorizaţie, fu răspunsul, şi era o batjocură la adresa lui K. în gestul şi vorbele tânărului, când se întoarse cu mâna întinsă spre birtaş şi muşterii întrebându-i: Sau poate că nu e nevoie de autorizaţie?
— Atunci va trebui, deci, să mă duc să-mi scot autorizaţia, zise căscând K., şi dădu pătura la o parte, gata să se scoale.
— Da, dar de la cine? Întrebă tânărul.
— De la domnul conte, răspunse K., nu-mi rămâne altceva de făcut.
— Acum, la miezul nopţii, să ceri autorizaţia de la domnul conte? Exclamă tânărul dându-se cu un pas îndărăt.
— Nu se poate? Întrebă cu indiferenţă K. Atunci de ce m-aţi mai trezit?
Acum însă, tânărului îi sări ţandăra.
— Ce apucături de vagabond! Strigă el. Vă pretind respect faţă de autorităţile comitatului! V-am trezit ca să vă comunic că trebuie să părăsiţi îndată domeniul contelui.
— Ajunge, isprăviţi cu comedia asta, zise K. cu voce surprinzător de scăzută; se culcă la loc şi trase pătura pe el. Dumneata, tinere, mergi puţin prea departe, şi am să mai revin mâine asupra purtării dumitale. Birtaşul şi domnii de colo îmi sunt martori, în măsura în care mai am nevoie de martori. De altfel, află că sunt arpentorul chemat în urma dispoziţiilor domnului conte, să fac măsurători de terenuri. Secundanţii mei şi aparatele sosesc mâine cu trăsura. N-am vrut să scap ocazia de a face o plimbare prin zăpadă, dar am greşit drumul de câteva ori, de aceea am ajuns aşa de târziu. Că ora era prea înaintată ca să mă mai prezint la castel, asta o ştiam singur, fără să mă înveţi dumneata. De aceea m-am şi mulţumit cu acest culcuş din care ai avut impoliteţea – ca să nu spun o vorbă mai aspră – să mă scoli. Cu asta mi-am isprăvit explicaţiile. Noapte bună, domnule!
Şi K. se întoarse cu faţa spre sobă.
Mai auzi în spatele lui întrebarea şovăitoare: „Arpen-tor?”, apoi se făcu linişte.
Tânărul însă îşi reveni curând din surpriză şi spuse către birtaş, cu o voce destul de domoală pentru a fi luată drept dovadă de grijă faţă de somnul lui K., dar suficient de tare pentru a se face auzit de acesta:
— Am să cer instrucţiuni prin telefon.
Vasăzică exista şi un telefon în această cârciumă de sat? Erau bine prevăzuţi cu de toate. Amănuntul îl surprinse pe K., deşi, în linii mari, se aşteptase la aşa ceva. Descoperi că telefonul se afla aproape deasupra capului său, însă, somnoros cum fusese, nu-l remarcase. Dacă tânărul voia să se servească de telefon, nici cu cea mai mare bunăvoinţă nu putea să cruţe somnul lui K.; se punea doar întrebarea dacă acesta era dispus să i-o permită; K. se hotărî să-l lase să telefoneze. Dar atunci nu mai avea nici un rost să stea prefăcându-se că doarme, aşa că se întoarse pe spate. Văzu că ţăranii se strâng şi se sfătuiesc; sosirea unui arpentor nu era un lucru de nimic. Uşa dinspre bucătărie se deschise şi în prag se ivi cârciumăreasa, astupând cu trupul ei voluminos tot spaţiul din tocul uşii, iar cârciumarul se apropie de ea în vârfuf picioarelor ca s'-o pună la curent. Şi apoi începu convorbirea telefonică. Administratorul dormea, dar un subadministrator, unul dintre subadministratori, un anume domn Fritz, era prezent. Tânărul care se prezentă spunându-şi numele – îl chema Schwarzer – povesti cum îl găsise pe K., un bărbat de vreo treizeci de ani, destul de jerpelit, dormind liniştit pe o saltea de paie, cu un rucsac mic drept pernă şi o bâtă noduroasă alături, la îndemână. Fireşte că i se păruse cam suspect, şi cum birtaşul se vede că nu-şi făcuse datoria, găsise că e de datoria lui, a lui Schwarzer, să cerceteze cazul.
