Într-o bună dimineaţă, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare. Zăcea întins pe spatele său tare ca o carapace şi, când ridica puţin capul, îşi vedea abdomenul cafeniu boltit în sus şi divizat în segmente rigide, de forma unor arcuri; plapuma abia se mai ţinea să nu alunece cu totul de pe această proeminenţă. Nenumăratele lui picioare, jalnic de subţiri în comparaţie cu dimensiunile sale de altădată, îi tremurau, neajutorate, înaintea ochilor.
«Ce s-a întâmplat cu mine?» îi trecu prin gând. Nu era vis. În jur se afla camera lui liniştită – o adevărată cameră omenească, deşi cam mică – cuprinsă între cei patru pereţi pe care-i cunoştea atât de bine. Deasupra mesei, pe care se vedea, împrăştiată, o colecţie de mostre de stofe – căci Samsa era voiajor comercial – sta atârnată fotografia ce-o tăiase deunăzi dintr-o revistă ilustrată şi o pusese într-o ramă frumoasă, aurită. Reprezenta o femeie cu căciuliţă în cap şi cu un boa de blană la gât: femeia şedea drept şi întindea spre privitor un manşon mare de blană, în care îi dispărea întregul braţ, până la cot.
Privirea lui Gregor lunecă apoi spre fereastră, şi vremea mohorâtă de afară – căci se auzeau picurile de ploaie ţârâind pe glaful de tablă – îl făcu profund melancolic. «Ce-ar fi, dacă aş mai trage un pui de somn şi aş uita de toate smintelile astea», gândi el, dar ideea se dovedi întru totul nerealizabilă, deoarece se obişnuise să doarmă pe partea dreaptă şi, în situaţia actuală, nu se putea întoarce în poziţia respectivă. Cu oricâtă forţă căută să se arunce pe partea dreaptă, se rostogolea de fiecare dată îndărăt pe spate, încercă de sute de ori, închizând ochii pentru a nu fi nevoit să-şi vadă picioarele zvârcolindu-se, şi renunţă abia în clipa când începu să simtă într-o parte o durere uşoară, surdă, pe care n-o cunoscuse până atunci.
«Of, Doamne, gândi el, ce meserie obositoare mi-am mai ales şi eu! Zi de zi pe drumuri. Neplăcerile afacerilor sunt mult mai nesuferite decât cele din magazinul părintesc de odinioară; în plus, mai trebuie să îndur şi chinul voiajurilor, grija de a nu pierde legăturile trenurilor; mesele neregulate şi proaste, relaţiile cu oamenii, care se schimbă mereu, nu durează şi nu pot deveni niciodată mai intime. Ducă-se dracului toate astea!» Simţi o uşoară mâncărime pe burtă, deasupra; se împinse, încet, pe spate, spre tăblia patului, pentru a-şi putea ridica mai bine capul; zări locul mâncărimii, acoperit cu nişte punctişoare mici, albe, despre care nu ştia ce să creadă; apoi vru să pipăie locul cu unul din picioare, dar îl trase numaidecât îndărăt, întrucât îl treceau fiori reci de îndată ce-l atingea.
Lunecă îndărăt, în poziţia de mai-nainte. «Sculatul ăsta dis-de-dimineaţă, gândi el, te tâmpeşte de tot. Omul trebuie să doarmă ca lumea. Alţi voiajori duc o viaţă fără griji, ca nişte cadâne în harem. De pildă, când mă reîntorc la birt, în cursul dimineţii, pentru a transcrie comenzile obţinute, îi găsesc pe toţi domnii ăştia abia la micul dejun. Să îndrăznesc eu să fac una ca asta, cu şeful meu! Aş zbura numaidecât. La urma urmei, cine ştie dacă n-ar fi mai bine pentru mine să se întâmple aşa. Dacă nu m-aş stăpâni, de dragul părinţilor, de mult mi-aş fi dat demisia, m-aş fi prezentat înaintea şefului şi i-aş fi spus părerea mea pe şleau. Şi sunt sigur că ar fi căzut de pe pupitru! Ce manieră ciudată mai e şi asta, să te aşezi cu fundul pe pupitru şi să vorbeşti de la înălţimea aceea cu salariatul, care trebuie să se dea cât poate mai aproape, deoarece şeful este surd. Ei, dar nu e pierdută cu totul orice speranţă; când voi avea, odată, strânşi laolaltă toţi banii pentru a putea plăti datoria părinţilor mei faţă de el – s-ar putea să mai dureze vreo cinci-şase ani până atunci – am să fac neapărat şi acest lucru. Şi apoi să vezi, ce mai viaţă! Deocamdată, fireşte, trebuie să mă scol numaidecât, întrucât trenul meu pleacă la cinci».
Îşi întoarse privirea spre deşteptătorul care ticăia pe dulap. «Sfinte Dumnezeule!» se sperie el. Era şase şi jumătate, iar limbile ceasului mergeau liniştit înainte, trecuseră chiar de jumătate şi se apropiau de fără un sfert. Să nu fi sunat oare deşteptătorul? Se vedea bine din pat că fusese potrivit cum trebuie pentru ora patru; cu siguranţă că şi sunase. Dar cum a putut oare să doarmă fără să-l audă, că doar, când sună, mişcă până şi mobilele din loc! De fapt, nu dormise prea liniştit, dar probabil că, în schimb, dormise cu atât mai adânc. Şi acum ce mai putea face? Trenul următor pleca la şapte; ca să-l prindă măcar pe ăsta, trebuia să dea un zor nemaipomenit; dar colecţia de mostre încă nici nu era împachetată, iar el nu se simţea câtuşi de puţin odihnit şi înviorat. La urma urmei, chiar dacă ar mai prinde trenul, de praftoriţa şefului tot nu scapă, de vreme ce omul de serviciu al întreprinderii l-a aşteptat la trenul de cinci şi a raportat de mult despre întârzierea lui. Ăsta era omul şefului, n-avea nici şira spinării şi nici minte. Ce-ar fi să anunţe că este bolnav? Ar fi penibil şi ar da de bănuit, întrucât Gregor n-a fost încă niciodată bolnav în cei cinci ani de serviciu. Cu siguranţă că şeful va veni împreună cu medicul Asigurărilor sociale, le va face reproşuri părinţilor pentru puturosul lor de fiu şi va respinge toate pretextele, sprijinindu-se pe părerea medicului Asigurărilor, pentru care nu există decât oameni sănătoşi, dar care umblă să scape de muncă. Şi, în cazul de faţă, oare n-ar cam avea dreptate? Dacă făcea abstracţie de dorinţa de-a continua să doarmă, ceea ce era cu totul nejustificat după un somn atât de lung, în rest se simţea cu adevărat foarte bine şi avea şi-o poftă de mâncare cât se poate de zdravănă.
În timp ce reflecta, în cea mai mare grabă, la toate astea, fără a se putea hotărî să se scoale – iar deşteptătorul tocmai arăta trei sferturi – cineva ciocăni uşurel la uşa de lângă capul patului. „Gregor, strigă o voce – era a mamei – e şapte fără un sfert. N-aveai de gând să pleci la drum?” Ce voce blândă! Gregor se sperie singur, când îşi auzi glasul cu care răspunse: era, fără îndoială, vocea lui de totdeauna, dar în ea se amesteca, venind parcă de undeva, din adânc, un piuit dureros, pe care nu-l putea reţine şi care făcea ca toate cuvintele să nu fie clare decât în primul moment, după care rezonanţa lor se deforma într-atât, încât nici nu-ţi mai dădeai seama dacă ai auzit cu adevărat bine sau nu. Gregor ar fi vrut să răspundă pe larg şi să explice totul, dar, în împrejurările de faţă, se mărgini doar să spună: „Da, da, mulţumesc mamă, mă scol îndată”. Datorită uşii de lemn, schimbarea vocii lui Gregor nu se putu observa de-afară, de vreme ce mama fu satisfăcută de acest răspuns şi plecă târşindu-şi paşii. Dar scurta discuţie atrase atenţia celorlalţi membri ai familiei asupra faptului că, în ciuda oricăror aşteptări, Gregor mai era încă acasă; şi iată-l numaidecât pe tatăl său bătând încetişor, dar cu pumnul, în uşa laterală. „Gregor! Gregor! strigă el, ce s-a întâmplat?” Apoi, după o scurtă tăcere îl soma încă o dată, cu glas mai gros: „Gregor! Gregor!” La cealaltă uşă laterală îl chema încet, tânguitor, sora lui: „Gregor! Nu te simţi bine? Ai nevoie de ceva?” Gregor răspunse în ambele direcţii: „Sunt gata, uite-mă”, şi se strădui ca, printr-o articulare cât mai îngrijită şi prin intercalarea unor lungi pauze între cuvinte, să înlăture din glasul lui tot ce ar fi putut părea surprinzător. Tatăl lui se şi întoarse la micul dejun, dar sora continuă în şoaptă: „Gregor, deschide, te implor!” Lui Gregor, însă, nici prin gând nu-i trecea să deschidă, aşa că binecuvântă obiceiul, dobândit în cursul călătoriilor, de-a încuia toate uşile în timpul nopţii, chiar şi acasă.
Mai întâi voia să se scoale în linişte, nestingherit, să se îmbrace şi mai ales să-şi mănânce micul dejun, şi abia după aceea să chibzuiască ce era de făcut, întrucât băgase de seamă că, în pat, nu-şi putea aduna gândurile. Îşi aminti cum uneori, stând culcat, simţea o uşoară durere, pricinuită probabil de faptul că dormise într-o poziţie incomodă, şi cum durerea aceasta pierea, ca o simplă nălucire, de îndată ce se scula; şi fu nespus de curios să vadă cum se vor sfârşi halucinaţiile lui de astăzi. Nu se îndoia câtuşi de puţin că schimbarea vocii nu era altceva decât simptomul prevestitor al unei răceli straşnice, boala profesională a tuturor voiajorilor.
