Înalţi domni de la Academie, Îmi faceţi cinstea de a mă invita să prezint Academiei o dare de seamă asupra existenţei mele anterioare ca maimuţă.
Din păcate, nu pot da curs invitaţiei în acest sens. Aproape cinci ani mă separă de starea de maimuţă, un timp foarte scurt dacă-l măsurăm calendaristic, dar infinit de lung dacă trebuie să-l parcurgi în galop, aşa cum am făcut eu, însoţit pe alocuri de oameni minunaţi, de sfaturi, de aclamaţii şi muzică de orchestră, dar în fond singur, întrucât toţi însoţitorii se menţineau – ca să păstrez imaginea – departe de barieră. Această performanţă ar fi fost imposibilă, daca aş fi vrut să ţin cu încăpăţânare la originea mea, la amintirile tinereţii. Imperativul suprem pe care mi-l impusesem era tocmai renunţarea la orice încăpăţânare; eu, o maimuţă liberă, am acceptat acest jug. În schimb, datorită acestui fapt amintirile şi-au închis porţile tot mai mult în urma mea. La început, dacă ar fi vrut oamenii, reîntoarcerea mi-ar fi fost posibilă prin toată lărgimea porţii pe care o alcătuieşte cerul boltit deasupra pământului; dar, pe măsură ce evoluţia mea înainta, mânată cu biciul, poarta devenea tot mai scundă şi mai strâmtă, mă simţeam din ce în ce mai bine şi mai ermetic închis în lumea oamenilor; furtuna care sufla în urmă-mi din trecutul meu s-a domolit; azi nu mai e decât o adiere care-mi răcoreşte călcâiele; iar deschizătura din depărtare, prin care vine adierea şi prin care am venit şi eu odinioară, s-a micşorat într-atât încât, dacă aş avea destulă putere şi voinţă pentru a alerga îndărăt până acolo, ar trebui să-mi jupoi blana de pe trup pentru a putea trece prin ea. Sincer vorbind, oricât mi-ar place de mult să caut imagini pentru asemenea lucruri, sincer vorbind: starea dumneavoastră de maimuţă, domnilor, în măsura în care aveţi una în trecut, nu poate să fie mult mai îndepărtată decât a mea. Dar ea îl gâdilă la călcâi pe oricine trăieşte aici pe pământ, pe micul cimpanzeu ca şi pe marele Ahile. În sensul cel mai restrâns, însă, poate că sunt în stare să vă răspund la întrebare şi o fac chiar cu mare plăcere. Primul lucru pe care l-am învăţat a fost să strâng mâna; strângerea mâinii înseamnă francheţe; astăzi, când sunt la apogeul carierei mele, la acea primă strângere de mână se poate asocia şi vorbirea deschisă. Nu va aduce însă nici o noutate esenţială pentru Academie şi va fi cu mult mai prejos de ceea ce se cere de la mine şi de ceea ce, oricâtă bunăvoinţă aş avea nu pot spune – oricum, va da la iveală orientarea căii pe care o fostă maimuţă a pătruns în lumea oamenilor, stabilindu-se acolo. Cu toate astea, fireşte că n-aş spune neînsemnatele lucruri care urmează, dacă n-aş fi perfect sigur de mine şi dacă situaţia mea de pe scenele varieteurilor din lumea civilizată nu s-ar fi consolidat într-atât, încât să nu mai poată fi zdruncinată:
Sunt de fel de pe Coasta de Aur. În privinţa felului cum am fost prins sunt nevoit să recurg la relatări străine. O expediţie de vânătoare a firmei Hagenbeck – cu al cărei şef am golit multe sticle de vin roşu bun, de-atunci încoace – sta la pândă în tufişurile de pe ţărm, când am alergat spre adăpătoare în mijlocul unei haite de congeneri. Au tras cu armele; eu am fost singurul pe care l-au nimerit; m-am ales cu două împuşcături.
Una în obraz; asta era uşoară; dar mi-a lăsat o cicatrice roşie, lipsită de păr, care mi-a adus dezgustătorul, cu totul şi cu totul nepotrivitul nume de Peter cel roşu, pe care l-a inventat de fapt o maimuţă, de parcă numai pata roşie de pe, obraz m-ar fi deosebit de maimuţoiul dresat Peter, care era cunoscut pe ici, pe colo şi a crăpat nu de mult. Asta fie spus doar în treacăt.
A doua împuşcătură m-a nimerit mai jos de şold. A fost grea, ea e de vină dacă mai şchiopătez şi astăzi puţin. De curând am citit un articol al unuia dintre cei zece mii de fluşturatici, care-şi dau cu părerea despre mine prin ziare: pretindea că firea mea de maimuţă încă nu este înăbuşită cu totul; dovadă că atunci când vin vizitatori, îmi place să-mi scot pantalonii pentru a arăta locul pe unde a intrat glonţul. Ticălosului ăstuia ar trebui să i se sfârtece cu câte un glonţ fiecare degeţel în parte, de la mâna cu care scrie. Eu, eu am dreptul să-mi scot pantalonii în faţa cui vreau; nu se va vedea decât o blană bine îngrijită şi cicatricea lăsată de – să alegem aici, cu un anumit scop, un anumit cuvânt, care nu trebuie să fie, însă, greşit – cicatricea lăsată de o împuşcătură nelegiuită. Totul e clar ca lumina zilei; nu e nimic de ascuns când e vorba de adevăr, orice suflet mare leapădă manierele cele mai alese. Dacă, dimpotrivă, şi-ar scoate pantalonii scribul acela când are o vizită, atunci gestul lui ar avea alt aspect şi vreau să consider drept o dovadă de raţiune faptul că n-o face. Dar, atunci să mă scutească cu sensibilitatea lui!
