Am unsprezece feciori.
Primul este foarte puţin arătos, însă e serios şi deştept; dar, cu toate că îl iubesc la fel ca pe toţi copiii ceilalţi, nu-l preţuiesc prea mult. Gândirea lui îmi pare prea simplă. Nu vede nici în dreapta nici în stânga şi nici în depărtare; alergă necontenit în cerc sau mai curând se învârteşte pe loc în mica sferă a gândirii sale. Al doilea este frumos, zvelt, binefăcut; te încântă să-l vezi în poziţie de scrimă. Şi el e deştept dar pe deasupra mai cunoaşte şi lumea; a văzut multe şi de-aceea până şi natura patriei pare să-i grăiască mai intim decât celor rămaşi acasă. Totuşi, această trăsătură desigur că nu se datorează numai – şi nici măcar în primul rând – călătoriilor, ci face parte mai degrabă din firea inimitabilă a acestui copil, pe care o recunoaşte, de pildă, orice om care încearcă să imite artistica lui săritură în apă cu multiple răsuciri, dar totuşi sălbatic controlată. Curajul şi pofta imitatorului duc până la capătul trambulinei, dar acolo, în loc să sară, el se opreşte deodată şi ridică braţele în semn de scuză.
— Şi cu toate astea (ar trebui să fiu de fapt fericit că am asemenea copil), raportul dintre mine şi el nu este netulburat. Ochiul lui stâng este puţin mai mic decât dreptul şi clipeşte des; doar un mic defect, fireşte, care-i face expresia feţei şi mai provocatoare decât ar fi fost altcum; şi, faţă de ermeticitatea inaccesibilă a firii lui, nimeni nu va remarca cu reprobare acest ochi mai mic, ce clipeşte des. Eu însă, ca tată, o fac. Desigur că nu acest defect fizic este ceea ce mă doare, ci o mică anomalie a spiritului său, care-i e caracteristică, o otravă oarecare ce-i rătăceşte prin sânge, o anumită incapacitate de a-şi desăvârşi structura vieţii proprii, pe care doar eu o întrevăd. Dar, pe de altă parte, fireşte că tocmai asta îl face cu adevărat fiul meu, căci acest cusur este totodată cusurul întregii noastre familii şi apare mai mult decât evident la acest fiu.
Al treilea fecior este de asemeni frumos, dar nu e genul de frumuseţe care-mi place. Este frumuseţea cântăreţului: gura arcuită, ochiul visător, un cap care are nevoie de o draperie îndărătul său pentru a produce efect, pieptul boltindu-se nemăsurat, mâinile gata să gesticuleze numaidecât şi revenind cu prea multă uşurinţă înapoi, în jos, picioare care se mişcă afectat pentru că nu pot duce la greu. Şi pe deasupra: timbrul vocii lui nu e plin; amăgeşte o clipă, îl face pe cunoscător să asculte atent, dar se pierde foarte curând.
— Deşi, în general, toate te-ar ispiti să te făleşti cu un asemenea fiu, totuşi îl ţin de preferinţă ascuns; nici el însuşi nu se vâră în fruntea bucatelor, dar nu pentru că şi-ar cunoaşte cumva cusururile, ci din inocenţă. De altfel, se şi simte străin în epoca noastră; adesea e fără chef şi nimic nu-l poate înveseli, de parcă ar face parte din familia mea, dar totodată şi dintr-o alta, care a dispărut pentru totdeauna. Al patrulea fecior al meu este poate cel mai sociabil dintre toţi. Adevărat copil al timpului său, el poate fi înţeles de oricine, stă cu picioarele pe pământul care e al tuturor şi fiecare om este ispitit să-l salute dând din cap. Poate că, datorită acestei aprecieri generale, firea lui dobândeşte o oarecare degajare, mişcările lui o anumită libertate, părerile lui o notă de nepăsare. Unele din aforismele lui îţi vine să le repeţi deseori fireşte doar unele, căci în ansamblu suferă totuşi de o mult prea mare superficialitate. Seamănă cu unul care sare admirabil, spintecând aerul ca o rândunică, dar care sfârşeşte, totuşi, dezolant, în pulberea deşartă, un nimic. Asemenea gânduri mă amărăsc la vederea acestui copil.
Al cincilea fecior este drăguţ şi bun; promitea mai puţin decât a înfăptuit; era atât de insignifiant, încât în prezenţa lui te simţeai pur şi simplu singur; dar a ajuns cu toate astea să se bucure de oarecare consideraţie. Dacă m-ar întreba cineva, cum s-a întâmplat una ca asta, aproape că n-aş putea răspunde. Poate că nevinovăţia răzbate, totuşi, cel mai uşor prin zbuciumul elementelor din lumea noastră, şi el este cu adevărat nevinovat. Poate chiar prea nevinovat. Prietenos cu orişicine. Poate chiar prea prietenos. Mărturisesc sincer că nu mă simt prea bine când cineva îl laudă în faţa mea. Că doar înseamnă să pui prea puţin preţ pe laudă dacă lauzi pe cineva care merită atât de vădit laude, ca fiul meu.
Cel de-al şaselea fecior al meu pare, cel puţin la prima vedere, să fie cel mai visător dintre toţi. Un tip fără vlagă şi totuşi un flecar. De aceea nici nu ieşi uşor la capăt cu el. Dacă e pe punctul de-a pierde se cufundă într-o tristeţe de neînvins, iar dacă dobândeşte superioritatea, şi-o menţine prin flecăreală. Totuşi nu-i contest o anumită înflăcărare care-l duce până la uitarea de sine; ziua-n amiaza mare îşi croieşte adeseori drum prin hăţişul gândurilor ca prin vis. Fără a fi bolnav – mai curând se bucură de o sănătate robustă – se clatină uneori, mai ales în amurg, dar n-are nevoie de ajutor, nu cade. Poate că dezvoltarea lui fizică e de vină pentru acest simptom, e mult prea înalt pentru vârsta lui. Asta îl face dizgraţios în ansamblu, în ciuda unor detalii surprinzător de frumoase, ca, de pildă mâinile şi picioarele. Dizgraţioasă este, de altfel, şi fruntea lui, cu pielea şi forma oaselor oarecum stafidită.
Al şaptelea fecior îmi aparţine poate mai mult decât toţi ceilalţi. Lumea nu se pricepe să-l aprecieze; nu-i înţelege spiritul de un gen cu totul special. Nu-i exagerez meritele; ştiu bine că e destul de insignifiant; dacă lumea n-ar avea alt păcat decât acela de-a nu şti să-l preţuiască încă ar fi imaculată. Dar, în sânul familiei, n-aş vrea să fiu lipsit de un asemenea fecior. El aduce atât frământare, cât şi respect faţă de tradiţie, şi le îmbină pe amândouă, cel puţin după aprecierea mea, într-un întreg ireproşabil. Dar el însuşi este, fireşte, ultimul care să ştie cum să folosească acest întreg; roata viitorului n-o va pune în mişcare; totuşi această însuşire a lui este atât de tonică, atât de dătătoare de speranţe; mi-aş dori să aibă copii, iar aceştia, la rândul lor, alţi copii. Din păcate, dorinţa asta pare că nu vrea să se împlinească. Stăpânit de-o suficienţă pe care o înţeleg, dar care-mi e în aceeaşi măsură nesuferită şi care stă într-o contradicţie măreaţă cu părerea celor din jur, el umblă prin lume de unul singur, nu se sinchiseşte de nici o fată şi, cu toate astea, nu-şi va pierde niciodată buna dispoziţie.
Feciorul al optulea este copilul care-mi dă numai griji şi necazuri; de fapt, nu văd nici un motiv pentru asta. Mă priveşte străin, şi totuşi simt că mă unesc cu el legături paterne strânse. Timpul a îndreptat multe; pe vremuri însă mă cuprindea uneori un tremur numai când mă gândeam la el. El îşi urmează calea lui; a rupt orice legături cu mine. Şi va răzbi oriunde va vrea, cu căpăţâna lui tare, cu micul său trup atletic – doar picioarele le avea, ca băiat, slabe, dar se vor fi înzdrăvenit între timp. Adeseori îmi vine poftă să-l chem îndărăt, să-l întreb ce e cu el, de fapt, de ce se izolează astfel de taică-său şi ce intenţii are, în fond; dar acum este atât de departe şi a trecut atâta vreme, că n-are decât să rămână unde este. Aud că e singurul dintre fiii mei care poartă barbă; fireşte, nu-i vine prea bine unui om atât de scund ca el.
Cel de-al nouălea fecior este foarte elegant şi are acea privire dulce destinată femeilor. Atât de dulce încât uneori mă poate seduce chiar şi pe mine, deşi ştiu bine că nu e nevoie, propriu-zis, decât de un burete ud pentru a şterge toată strălucirea asta suprapământească. Particularitatea acestui băiat, însă, este că nici măcar nu porneşte cu gândul de a seduce; s-ar mulţumi să stea toată viaţa întins pe canapea şi să-şi pironească privirea în tavan sau, mai curând, să şi-o odihnească sub pleoapele închise. Când stă în această poziţie preferată, vorbeşte cu plăcere şi nu tocmai rău; concis şi plastic; dar numai în limitele sale; dacă le depăşeşte – lucru inevitabil ţinând seama de îngustimea lor – vorbele lui devin goale. I-ai face semn să tacă, dacă ai spera că privirea asta îngreunată de somn te-ar putea observa.
Al zecelea fecior al meu trece drept un caracter sincer. Nu vreau nici să contest întru totul acest cusur, nici să-l confirm întru totul. Fapt sigur este că oricine îl vede venind cu un aer solemn ce depăşeşte vârsta lui, cu surtucul întotdeauna bine încheiat, cu pălăria neagră, veche, dar veşnic periată cu grijă, cu figura imobilă, cu bărbia ieşită puţin înainte, cu pleoapele arcuindu-se greu peste ochi, uneori cu două degete duse la gură – oricine îl vede astfel îşi zice: acesta e un făţarnic fără margini. Dar să-l asculţi apoi vorbind! Rezonabil; cumpănit; răstit; răstălmăcind întrebările cu o vioiciune răutăcioasă; într-un uimitor, firesc şi bucuros acord cu întreg universul; un acord care, în mod inevitabil, te face să întinzi gâtul şi să te ridici de pe scaun. Pe mulţi, care se credeau foarte deştepţi şi care, după cum îşi închipuiau, simţeau că le repugnă exteriorul lui, i-a atras puternic cu cuvântul său. Există însă, desigur, şi oameni pe care îi lasă indiferenţi exteriorul său şi cărora cuvântul lui le apare prefăcut. Nu vreau să hotărăsc în privinţa asta eu, ca părinte, dar trebuie să recunosc că părerea celor din urmă este mai demnă de luat în seamă decât a celor dintâi, Al unsprezecelea fecior al meu este delicat, poate cel mai slab dintre toţi fiii mei; dar înşelător în slăbiciunea lui; din timp în timp poate fi puternic şi ferm; totuşi chiar şi atunci slăbiciunea lui este oarecum fundamentală. Dar nu e o slăbiciune ruşinoasă, ci anume ceva ce doar pe pământul nostru trece drept slăbiciune. Aşa, de pildă, nu este slăbiciune oare şi faptul de-a fi gata să-ţi iei zborul, întrucât înseamnă, de bună seamă, şovăială, şi lipsă de fermitate, şi nestatornicie? Ceva cam asemănător prezintă feciorul meu. Pe un părinte, fireşte, că nu-l bucură asemenea însuşiri; că doară ele duc, pare-se, la distrugerea familiei. Uneori mă priveşte de parcă ar vrea să-mi spună: «Am să te iau cu mine, tată. Apoi eu gândesc: «Ai fi cel din urmă căruia m-aş încredinţa». Iar privirea lui pare să-mi replice: «Deci pot să fiu, măcar, cel din urmă».
Ăştia sunt cei unsprezece feciori.
SFÂRŞIT
